Pe la 1870, toți bărbațiii din Tulcea știau povestea sforăitului în somn și a țânțarilor. O cunoșteau și femeile și copiii, din toate mahalalele orașului, chiar și din cea turcească, cu toate că diferitele variante ale acesteia circulau mai ales prin cârciumi. Dar cum gura lumii este slobodă, iar a tulcenilor și mai abitir, se știa că cei care sforăie noaptea în somn, dorm cu gura căscată, astfel încât țânțarii pătrundeau nestingheriții și își depuneau ouăle în gâtul acestora. Dimineața, când se trezeau, o dată cu prima înghițitură de mâncare, acestea alunecau în burtă și apoi se împrăștiau în întreg corpul, fiind cauza tuturor îmoblnăvirilor tulcenilor. Așa apăreau frigurile, tifosul, holera și câteodată chiar ciuma. De la acest adevăr aproape științific, pentru care puteau depune mărturie chiar doftorii și spițerii din Tulcea, calea până la exagerări și fabulații era nemăsurat de scurtă. Astfel, în fiecare casă exista cel puțin un membru al familiei care să poată jura că fusese martor, cu o anumită ocazie, când un tulcean necunoscut (dar pe care ar fi putut să-l recunoască la nevoie) a tras un vânt, și un nor de țânțari au ieșit din dosul acestuia, spre groaza lui și a celor care se aflau în preajma sa. Cele mai strașnice povești erau cele despre lipovenii care exagerau cu băutul votcii, astfel încât în întreg orașul erau cel puțin o duzină de tulceni gata să depună mărturie în fața cadiului că fuseseră martori la un pârț de orgine rusească, în urma căruia un val de țânțari beți turtă au ieșit din dosul acestuia, zburătăcind turmentați prin prejur.
Spițerii se lăudau tot timpul că aveau prafuri speciale pentru a lecui această meteahnă pe care putea să o capete orice tulcean, indiferent dacă era hamal în port sau mutesarif la Konak, cu condiția doar să sforăie în somn. Erau însă scumpe și majoritatea tulcenilor cărpănoși cât venea vorba să dea banii pe prafuri și leacuri de spițer. Cel mai bun remediu îl descoperiseră singuri, fără să se mai știe cine a fost inventatorul, nici măcar din ce mahala se trăgea. Tot secretul era ca dimineața, imediat după trezire, pe stomacul gol, să înghită o ceașcă de rachiu sau votcă, care să omoare eventualele larve de țânțari. A doua ceașcă, sau chiar a treia, era o garanție în plus că acestea aveau să fie distruse definitiv și iremediabil. Cum majoritatea tulcenilor nu țineau butoaie cu vin în gospodărie pentru că le venea greu să fugă cu ele când începeau războaiele dintre turci și ruși, preferau, ca în drum spre munca din port, la pescuit sau felurite negustorii prin bazar, să dea peste cap o dușcă sau mai multe la una din cele 170 de cârciumi din oraș, cam câte existau pe la 1870. Puțin mai complicat era cu turcii, care nu consumau băutură de nici un fel. Ei se lăudau că o cafea fierbinte de dimineață făcea cât zece păhărele de rachiu, dar asta nimeni nu putea garanta. Nu se știa nimic despre cum se tratau evreii – care nu consumau nici băutură, nici cafea -,un lucru care a rămas complet învăluit în mister până în zielele noastre.
Nicolae C. Ariton
P.S. – imaginea este tabloul In repaus, de Ion Theodorescu-Sion
