Tema noului documentar istoric tulcean, prezentată în foileton, „Tulcea, orașul străzilor de altădată”, o reprezintă străzile vechi. Va fi o vară și o toamnă bogată cu povești cuprinzând mistere, secrete, întâmplări necunoscute și neauzite, drame, poate chiar tragedii, petrecute, de-a lungul timpului, pe străzile orașului dunărean Tulcea. Articolul vor și publicate și în ziarul local „Delta”, în fiecare joi, la pagina 7.
Nicolae C. Ariton
După un articol (cel de săptămâna trecută) în care ne-am luptat cu aflarea misterului bufetului „Pescăruș” de pe strada Babadag, nr. 40, revenim în cel de azi la străzile noastre dragi. Am încercat, până acum, să păstrăm o anumită logică în prezentarea acestor străzi tulcene de altădată, pe cea a paralelismului. Nu vă impacientați, că nu este vorba de cine știe ce algoritm complicat de matematică, ci doar respectarea regulii ca străzile în cauză să fie paralele (sau aproape paralele) cu Dunărea, așa cum s-a întâmplat în marile orașe situate pe malurile marilor fluvii. Să mai zicem, că am urmărit această clasificare și din invidie, ca tulcean, față de Sulina, un oraș ale cărui străzi au fost trasate, în jurul anului 1860, cu rigla de către englezul Charles Hartley, inginerul șef al Comisiei Europene a Dunării, după moda orașelor americane. Astfel, acesta a transformat adunătură haotică de case lacustre (din lemn, pe piloni înfipți în adâncul fluviului) într-un orășel cochet, cu cinci străzi paralele cu Dunărea și încă cincisprezece perpendiculare pe acestea. Din nefericire, Tulcea nu a avut parte de un asemenea plan englezesc de sistematizare, dar putem afirma că s-a adaptat natural arhitecturii marilor orașe riverane, bineînțeles, păstrând proporțiile și așezarea geo-politică balcanic-orientală. Nu este foarte greu de descifrat faptul că străzile paralele cu Dunărea sunt, sau au fost: Carol I, Gării, Isaccei, despre care am discutat în articolele anterioare, în cel de față fiind rândul străzii Victoriei.
Strada Victoriei s-a pricopsit cu acest nume după 1950, până la data respectivă purtând numele de Principele Ferdinand, nume primit probabil undeva în jurul anului 1890, când Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen (tot a fost bine că strada nu a fost botezată după numele său întreg!) a fost numit Principe de Coroană al Regatului României, după o educație pur germană și ca unic moștenitor al Regelui României Carol I. Nu avem informații foarte precise, dar s-ar părea că în perioada 1878-1889, strada s-a numit Românească, sau Română, fără să mai punem la socoteală faptul că, în perioada otomană, strada nu a avut nici un nume, pentru simplul motiv că turcii nu se sinchiseau prea mult că botezul străzilor. Afirmăm, fără tăgadă, că dintre toate străzile paralele cu Dunărea, enumerate până acum (Carol I, Gării și Isaccei), în mod cert, Victoriei este cea mai veche. Bun, lucrurile sunt destul de complicate, pentru că de fapt strada Victoriei era continuarea drumului Isaccei, care asigura legătura cu localitățile din vestul județului, începând cu Câșlița (Mineri) și terminând cu Pisica (Grindul), incluzând, bineînțeles, întreaga salbă de așezări în frunte cu Isaccea și Măcin. În momentul în care ajungea la Tulcea, șoseaua Isaccei era „barată” de o barieră în dreptul căii ferate, care nu exista (construită abia în anul 1940) și unde erau taxate toate mărfurile ce urmau să fie negustorite la Tulcea, începând cu animale vii, cereale, tutun și mult vin. Drumul mergea molcom, ca și în zilele noastre, până în dreptul blocului Pelican, unde, ce să vedeți, nu continua de-a lungul străzii Isaccei din zilele noastre, ci se repezea să urce pieptiș pe dealul Comorofca, opintindu-se cu greu pentru a ajunge în vârful său și, apoi, să coboare, pentru a se încheia în dreptul centrului actual al orașului. Motivul era acela că aliniamentul actual al străzii Isaccei a fost până pe la 1840, un veritabil canal cu apă, ce făcea legătura dintre lacul Ciuperca și ghiolul ce acoperea cu valurile sale centrul Tulcei. Să nu cădeți în capcana imaginației și să vă închipuiți că acest șanț cu apă semăna cu cele din Veneția, era, de fapt, o sumă de bălți și smârcuri, pline de papură, stuf și, normal, țânțari, mustind de umezeală în lunile de primăvară, în restul anului fiind alimentate cu apa unor pâraie, dintre care două, numite de tulceni „derea”, au existat până prin anii șaptezeci, una din ele trecând prin Parcul Victoria și a doua prin Cartierul de Vest (traseu acoperit acum cu celebrul canal de scurgere din această zonă). Când lucrările de amenajare ale portului Tulcei au dus la secarea ghiolului din centrul orașului și tăierea pădurilor de pe colinele orașului aproape au uscat derelele, actuala stradă a Isaccei a devenit la rândul ei un teren numai bun de a continua drumul ce venea dinspre Isaccea, luând astfel „caimacul” străzii Victoriei, care a rămas însă ca o stradă importantă, care asigura legătura cu străzile mahalalelor de pe dealul Comorofca, locuite de lipoveni, români, greci și germani. În concluzie, putem spune că strada Victoriei a fost victorioasă în lupta cu timpul, spre deosebire de străzile Carol I și Gării, perdante absolut și demolate, învingătoarea noastră fiind înjurată cu patos de către toți șoferi din cauza pavajului de piatră cubică, care încă se încăpățânează să supraviețuiască.
