Tema noului documentar istoric tulcean, prezentată în foileton, „Tulcea, orașul străzilor de altădată”, o reprezintă străzile vechi. Va fi o vară și o toamnă bogată cu povești cuprinzând mistere, secrete, întâmplări necunoscute și neauzite, drame, poate chiar tragedii, petrecute, de-a lungul timpului, pe străzile orașului dunărean Tulcea. Articolul vor și publicate și în ziarul local „Delta”, în fiecare joi, la pagina 7.
Nicolae C. Ariton
Câteodată nu ne iese cu nici un chip! Zile în șir am răscolit arhivele personale și pe cele on-line căutând în Tulcea strada pe care a existat stabilimentul unic în lume – nici măcar Istanbulul nu a avut așa ceva! -, bragageria-cabaret. Dar să nu ne lamentăm prea mult și să spunem că totul a început de la un articol publicat în plină vară – ce-i drept, acum aproape nouă decenii! -, în ziarul național „Gazeta, cotidian independent de seară”, din 5 iulie 1936, cu titlul „Tulcea, orașul cu bragă, semințe și tătăroaice frumoase…”. Ziaristul Silviu Herescu își începea articolul cam așa: „Tulcea este un oraș oropsit. Mizer din toate punctele de vedere, sărăcăcios cum sunt puține altele și monoton până la neurastenizare. Totuși, acest orășel în care se amestecă două lumi – orientul tătar și occidentul – are farmecul lui specific care dacă nu te face să-l îndrăgești, îți lasă cel puțin amintiri plăcute. Marea nenorocire a orașului este lipsa unei legături de cale ferată. La Tulcea se poate ajunge numai cu vaporul. Iar iarna când Dunărea îngheață, orașul este complet izolat.” Cu mențiunea că cele scrise de ziaristul Gazetei nu sunt din cale afară de măgulitoare la adresa Tulcei, să subliniem că ziarul în cauză era un cotidian dintr-un adevărat concern, Silviu Herescu scriind mai mult articole cu temă sportivă la „Gazeta Sporturilor” și de „scandal”, specializat pe procese celebre, pentru cotidian. Vizita lui la Tulcea rămâne un mister, fiind de doar douăzeci și patru de ore, însoțit de un tulcean, cu origini moldavo-israelite, Iulian Zossmer, medic stomatolog. Misterul se adâncește și mai mult, când după anul 1939, Silviu Herescu (Herșcovici) dispare complet din peisajul publicistic românesc, la fel ca și Iulian Zossmer din Tulcea, ducându-ne gândul la ce este mai rău privind soarta evreilor din România în perioada anilor patruzeci. În 5 iulie, 1936, domnul Silviu Herescu își continuă articolul din Gazeta în același stil: „…Ce te izbește din momentul când părăsind vaporul ai pătruns în oraș, este în primul rând… murdăria străzilor. Tulcea are o stradă principală, care pleacă din port și se continuă apoi în sus, urmând jumătate din dealul, pe care este așezat orașul. Această arteră principală pe care sunt înșirate majoritatea prăvăliilor, este mai mult sau mai puțin largă. Toate celelalte străzi sunt înguste, întortocheate și prost pavate… La periferie – două minute din centru – Tulcea îți face impresia unui adevărat oraș oriental. Aici trăiesc turcii și tătarii…” Din această scurtă descriere, în care autorul este orbit de colbul provincial și orientalismul din mintea sa, nu pricepem, prea bine, pe unde a ajuns. Afirmă, la un moment dat: „…În scurta mea plimbare prin cartierul tătăresc, am descoperit însă multe exemplare minunate de tinere fete, de o frumusețe remarcabilă…”, ducându-ne la gândul că a urcat pe strada Mahmudiei, în vârful căreia era localizată cândva mahalaua tătărască. Dar în anul 1936, din aceasta nu mai rămăsese prea mult, Mahmudiei transformându-se într-o stradă cu o mulțime de hanuri și cârciumi, în locul bordeielor tătărăști și morilor de vânt. Mai mult ca sigur că ziaristul nostru, însoțit de un tulcean plictisit și comod, ajung, de fapt, undeva prin spatele Colegiului Național „Spiru Haret”, unde Mahalaua turcească încă exista, fără să mai fie nici aceasta ce fusese cu jumătate de secol în urmă și nici una mixtă cu tătarii, împreună neavând relații deosebit de cordiale. Imaginea turcilor cu fesuri roșii și tătăroaicelor tinere și frumoase este mai mult un tablou a la „Răpirea din serai” din mintea ziaristului.
„… Mare pasiune a tulcenilor este braga. Bragagerii sunt multe în Tulcea. Aproape că nu există o stradă sau străduță, în care să nu se găsească o cocioabă mică și murdară în care poți consuma bragă veritabilă, alviță, semințe și alte preparate orientale… Există însă și un local singur în genul lui. Este un fel de bragagerie-cabaret în care găsești și vin, și bere… Acest local se află pe o stradă dosnică la începutul cartierului tătăresc. Nu are nici firmă și este ținut de un tătar bătrân, căruia toți îi spun efendy Așy, ajutat de un nepot înalt și voinic ca un taur, domnul Guuna… Sala nu prea mare, are câteva mese acoperite cu mușama albă, doi chelneri în costume tătărăști! Și în mijloc un fel de parchet pentru dans. Astfel arată „cabaretul” din Tulcea… Încet, încet, atmosfera se făcea… Lumea râdea, se dansa cu fetele din local, muzica cânta… În urmă a apărut și început să danseze Sulamita…”
Dacă ziaristul de la Gazeta este destul de confuz urbanistic și etnic, la vederea Sulamitei ne oferă o adevărată lecție de cultură muzicală și dans, ajungând de la descrierea în detaliu a calităților fizice ale turcoaicei-tătăroaice la misticismul Orientului și lirismul spiritual, dându-și „seama de imensa prăpastie între occident și orient…”.
Cuminte, ca un bărbat de București educat, Silviu Herescu a părăsit bragageria-cabaret pe la orele zece, în timp ce Tulcea dormea deja de două ceasuri, iar un sergent în post, stătea pe un scaun la marginea trotuarului, sforăind prelung și lăsându-ne pe noi, tulcenii mileniului al III-lea, să visăm la bragageriile-cabaret și dansatoarele tătăroaice.
