
Bine ați venit la episodul cu numărul 42 din Lecturi Improbabile, unul în care devoalez un veritabil paradox personal de amânare literară. Astăzi nu facem altceva decât să mă adaug chibiților literari despre „Solenoid”, romanul-fluviu al lui Mircea Cărtărescu. Mi-au trebuit vreo zece ani de la publicarea cărții (în anul 2015) ca să mă apuc s-o „ronțăi”. A trebuit să treacă un deceniu, în primul rând, din cauza dimensiunilor ei intimidante (840 de pagini), în al doilea rând, din cauza sutelor (dacă nu miilor) de recenzii împărțite frățește între critici vehemente și ode solenoidale, fără să le mai punem la socoteală pe cele de tipul „jumi-juma”. În final, după un adevărat maraton lecturicesc, vă zic scurt pe doi că a meritat și musai să încercați și dumneavoastră.
Mi-au trebuit fix zece ani ca să mă hotărăsc să citesc romanul „Solenoid” al lui Mircea Cărtărescu. Și apoi, încă câteva săptămâni bune ca să duc la bun sfârșit această adevărată aventură literară, care poate să semene, din punctul meu de vedere tulcean, cu ieșitul la pescuit la copcă, pe Dunărea înghețată. Dacă ar fi să reducem cele 840 de pagini ale volumului doar la firul narațiunii, am putea spune că povestea se învârte în jurul unui profesor de română dintr-o școală generală de la marginea Bucureștiului anilor ’70-’80. Și nu m-am abținut să caut ca un adevărat scotocitor-detectiv dacă Școala Nr. 86 a lui Mircea Cărtărescu este reală. Și nu e. Nr. 86 este prin Sectorul 3, iar autorul a funcționat la Nr. 41, din Colentina, care însă s-ar părea că, dacă nu se potrivește la număr, la imagine și atmosferă cam da. Este vorba despre o instituție de învățământ atât de depresivă, cu profesori ciudați și elevi absenți (la figurat), încât m-a făcut să-mi aduc aminte și de școala mea de cartier, și de colegii mei, care erau în majoritate staroveri, mahomedani și un baptist care acum trăiește în Texas. Profesorul de gimnaziu din „Solenoid” este de fapt o versiune a lui Mircea Cărtărescu însuși, un tânăr poet neînțeles, desființat la un cenaclu literar, ratându-și cariera de scriitor și eșuând strălucitor și ca profesor… sau invers. Intrăm deja în atmosfera onirică cărtăresciană din momentul în care își cumpără o casă bizară de la marginea Bucureștiului, în condițiile în care paradigma socială a vremurilor era „repartiția” unei garsoniere într-un bloc din beton. Și aventura începe: construcția ascunde la subsol un solenoid, adică un dispozitiv electromagnetic ce creează câmpuri magnetice care permit levitația, într-o stare de grație fizică și metafizică în care ne atrage și pe noi, cititorii. Aici îmi permit să intervin ca inginer (convertit în profesor de liceu tehnologic) și să-mi spun părerea că solenoidul în cauză nu produce doar o levitație pur fizică, ci și una temporală și alta pe care o putem numi glisare de identitate, cu „plantarea din loc în loc” a unor alte personaje pline de exotism într-un București mai mult decât cenușiu. Astfel, pe măsură ce firul narativ înaintează, descoperim că nu avem de-a face doar cu un oraș vai de mama lui, ci cu o rețea uriașă de astfel de solenoizi, conectați la instituții bizare și personaje geniale sau doar originale, toate în pagini de literatură veritabilă. Între orele de predare, protagonistul bântuie prin ruinele propriei copilării, amintirile legate de un frate geamăn pierdut, dar și prin halucinațiile care îi populează nopțile. El intră în contact cu o sectă ciudată, formată din oameni care protestează împotriva morții în fața cimitirelor, purtând lozinci absurde. În mijlocul acestei atmosfere de coșmar, autorul reușește performanța de a ne face să zâmbim (mai mult într-un fel de rictus) în fața cotidianului, zugrăvind o Românie absurdă în comunismul ei „original”. Totul atinge un moment culminant când Bucureștiul începe să se prăbușească (ca la cutremurul din 1977) și, paradoxal, să se ridice în aer sub influența unui solenoid uriaș. Cu toate că personajului literar Mircea Cărtărescu i se oferă șansa de a părăsi orașul și existența mizeră a acestuia, el alege să rămână alături de familie în această lume imperfectă, dar plină de viață. Construcția narativă a romanului „Solenoid” este fascinantă, o adevărată călătorie în realitatea cenușie a Bucureștiului comunist, plin de o poezie amețitoare a spațiului și a timpului, dovedind că până și într-un colț de lume apăsătoare te poți ridica deasupra cenușiului vieții dacă ai o casă cu solenoid. Toată chestia este să ai imaginație și să levitezi cu talent. P.S. – Ca de obicei, am preferat să citesc versiunea electronică a cărții, așa cum se poate vedea și pe copertă, pentru că am cumpărat-o mai ieftin. Cititor și zgârcitoid!
Nicolae C. ARITON


