
Bine ați venit la episodul 40 din seria „Lecturi improbabile”, o înghesuială de cuvinte despre cărți „pescuite” la întâmplare, în lumea lungă și lată. Astăzi lăsăm deoparte romanele grele sau ciudate și o dăm pe umor și nu oricare, ci cel evreiesc. Este vorba despre cartea lui Victor Malka, o antologie dedicată spiritului de glumă evreiesc. Dacă o recenzie ar trebui să fie sobră și academică, acest episod va fi în „pas voios”, pentru că „asta-i marfa”. Ne vom lăsa purtați într-o lume livrescă, populată cu sute de replici, bântuite de absurdul cotidian și de o autoironie totală. În concluzie, o călătorie literară puțin obișnuită, în care zâmbetul își caută un loc în față.
Când dai de o carte scrisă de Victor Malka despre mirajul umorului evreiesc, există riscul să începi să zâmbești singur, stârnind tot felul de bănuieli celor din jur. Volumul intitulat „Cuvinte de spirit din umorul evreiesc” („Mots d’esprit de l’humour juif”) nu propune o simplă colecție de monologuri și dialoguri vesele, adunate de-a valma. Autorul încearcă pur și simplu să fie un fel ghid literar-hazliu care se străduiește să ne explice ce se află în spatele textului. Paginile sunt scrise pornind de la ideea că umorul nu reprezintă doar o distracție trecătoare, ci o armă împotriva rigorilor vieții, și, de ce nu, o reîncercare de a rearanja realitatea când aceasta devine „nasoală”. În cele 10 capitole, autorul urmărește firul narativ al unor monologuri sau dialoguri, spuse sau purtate, de-a lungul a cam două mii de ani de iudaism. Personaje precum un rabin, un croitor, un negustor sau un cerșetor devin protagoniștii unor schimburi de replici savuroase, neașteptate sau chiar absurde. Autoironia este peste tot la mare preț. Spre deosebire de alte forme de satiră, unde ținta este cel de vis-a-vis, aici, evreii se iau primii în tăbarcă. Unii critici literari zic că Victor Malka subliniază această particularitate cu scopul de a persifla slăbiciunile poporului evreu, pe care le transformă într-o formă de superioritate intelectuală. Așa o fi! Oricum, nu avem de-a face cu resemnarea, ci cu un refuz hotărât al spiritului de dramă sau tragedie. Și dacă acestea nu pot fi evitate în viața de zi cu zi, cel puțin să fie întâmpinate cu replici inteligente, care să-i atenueze din șoc. Mai la vale, cartea explorează relația dintre om și divinitate, un capitol în care umorul capătă nuanțe de-a dreptul filozofice. Așa se face că dialogul cu cerul nu este un monolog supus sau plin de respect, ci o adevărată dezbatere (era să zic „debate” că e mai la modă), în care omul, această creație din lut, își arogă dreptul să ceară explicații. Viktor Malka citează argumente textualizate în care logica este ridicată până în adâncurile cerului, rezultând zâmbete și rictusuri, după gradul de credință a cititorului. Se emit întrebări incomode și se deschid uși înguste în legi stricte. S-ar părea că nimic nu rămâne de necontestat, fapt ce îi va bucura nespus pe cârcotași. Ritmul volumului este alert ca un thriller american. Autorul nu o lălăie cu explicațiile teoretice, lăsând poveștile să vorbească singure. Fiecare mică anecdotă este urmată de scurte observații despre contextul cultural sau despre nuanțele lingvistice pertinente, care ne ajută, de multe ori, să înțelegem cât de cât ideea. Demn de priceput că umorul acestor povești s-a „preparat” în comunități mici, unde oamenii se cunoșteau și unde conversația era principala formă de divertisment și de evadare din rutina zilnică și cea religioasă. Din acest motiv, replicile se spun cu o zgârcenie tipic evreiască, fără cuvinte irosite sau inutile. Totul aleargă sprinten spre poantă, care vine de multe ori sub forma unei întrebări, sau întoarce totul invers. La o analiză mai atentă, se poate observa că autorul reușește să păstreze un adevărat echilibru între rigoare literară și divertisment. Cartea nu se transformă într-un tratat academic lemnos, dar nici nu cade în atmosfera unei simple reviste de umor. Chiar ne explică, pe ici pe colo, mecanismele psihologice ale bunei dispoziții și arată cum autoironia și spiritul critic ajută dacă nu la o viață mai bună, măcar la o trecere mai zâmbăreață peste problemele ei. Este un volum scurt (de-aia am și citit-o), concentrat, care se citește ușor, dar ale cărui idei îți rămân în minte mult timp (aici, depinde și de minte!). În fond, volumul îți reamintește că atunci când nu mai poți salva o mică dramă, cel mai inteligent lucru pe care îl poți face este să râzi de ea. Dacă mai poți! Și închei cu o reflexie evreiască scurtă, pe care am reușit să o rețin cu succes: „Câinii latră, norii trec!”, translatată în folclorul nostru într-o formă mai mecanicistă: „Câinii latră, căruța merge!”.
Nicolae C. ARITON


