Acest articol este scris pe formula aproape celebră, povestea unei case – povestea unui om, ultimul având sclipirea de a-și construi, la un moment dat, o casă frumoasă în buricul târgului tulcean și, apoi, șansa ca aceasta să supraviețuiască 100-150 de ani, până în zilele noastre. Vezi exemplul acestei formule , Casa Avramide – Alexe Avramide și familia sa.
Casa Constantin Motomancea este situată la câțiva pași distanță de Casa Avramide, pe strada Progresului, fosta Sf. Nicolae, fosta Grecească. Fără să se știe foarte precis, s-ar părea că a fost construită în perioada 1870-1875, profesorul Constantin Motomancea cumpărând-o în anul 1929 de la moștenitorii lui Iordan Dobre care, iar nu se știe exact, dacă este cel care a construit-o sau a cumpărat-o la rândul său de la proprietarul inițial.
Casa este construită în frumosul stil Empire, cu totul altceva față de cel Neoclasic al Casei Avramide, un stil napoleonian , care s-a răspândit în întreaga lume (inclusiv la Tulcea), în arhitectură , clădirile remarcându-se prin coloane corintice și frize bogat decorate, elemente ce s-au păstrat de minune pe fațada casei noastre tulcene. Impresia pe care ți-o oferă cele două case, despărțite doar de o stradă, este aceea de doi păuni care își etalează frumusețea într-un adevărat concurs, ducându-ne gândul la o posibilă rivalitate socială și economică dintre Alexe Avramide și Iordan Dobre, care au ales să arate urbei, prin casele lor, care este mai puternic. Ultima afirmație nu este decât un scenariu a la misterele dunării, motiv pentru care trebuie citită ca un exercițiu literar. După naționalizarea din 1950, casa a fost, printre altele, sediul Miliției Tulcea , grădiniță și, în momentul scrierii acestor rânduri, proprietate particulară.
Dacă despre casă nu se pot spune mai multe lucruri, despre ultimul său proprietar, profesorul Constantin Motomancea, se poate scrie un adevărat thriller istoric. Distinsul profesor s-a născut în anul 1874, în județul Gorj, într-o familie modestă de țărani. A urmat liceul la Craiova , obținând bacalaureatul în 1895 , fiind obligat să și muncească pentru a se întreține în școală. Începe cursurile Școlii naționale de poduri și șosele din București, dar abandonează din aceleași motive materiale, pentru a urma, la Iași, Seminarul pedagogic, unde se remarcă prin rezultate și… sărăcie. Absolvă Seminarul pedagogic și obținând o bursă se înscrie la Facultatea de științe a Universității din Iași, obținând în 1904 licența în științe matematice. Din același an, sosește la Tulcea ca profesor de matematică la actualul Colegiu Dobrogean Spiru C. Haret, unde avea să rămână până la sfârșitul vieții. Din anul 1912, devine directorul liceului, până în 1929, cu mici întreruperi, remarcându-se ca un profesor de excepție și un excelent administrator, Constantin Motomancea fiind cel care a condus comunitatea tulceană în construirea corpului central și cel din dreapta al actualei clădiri a liceului.
Ce este interesant este faptul că cea mai mare parte din banii necesari au fost strânși de la tulceni, inclusiv prin vânzarea biletelor de cinema, într-un cinematograf cumpărat de către Comitetul școlar, în anul 1920, sub conducerea distinsului profesor de matematică, care ar fi putut să facă această investiție în interes personal, dar pentru care a primat binele școlii. Pentru a nu vă plictisi prea mult cu realizările sale pedagogice și administrative, să povestim doar episodul anului 1916, când Tulcea este ocupată de trupele bulgare și germane. Curajosul director de școală renunță la o parte din lucrurile personale pentru a se refugia la Galați, în ziua de 12 octombrie, transportând cu vaporul o însemnată parte a arhivei liceului. Ajuns la Galați, nu poate continua drumul către Iași, unde se refugiase Guvernul român, deoarece în trenuri nu se acceptau persoane cu bagaje. Neavând unde să depoziteze documentele, se reîntoarce la Tulcea și lasă arhiva în grija profesorului I. Georgiade, vorbitor de germană și pleacă din nou spre Galați și Iași. De data aceasta, purtând doar registrul matricol din ultimul an, anuarele, condica de intrări-ieșiri și ștampilele. De data aceasta, călătoria reușește în timp ce în urma sa, clădirea liceului estre devalizată, biblioteca și arhiva arse, tâmplăria și mobilierul dispărute, inventarul furat. Pe 1 decembrie 1918, Constantin Motomancea se reîntoarce într-o Tulcea părăsită de ocupanții vremelnici, care lăsaseră în urmă doar ruine și durere. Avea să-și dedice restul vieții refacerii liceului și orașului său de adopție. În 10.08.1919, se căsătorește (la vârsta de 45 de ani) cu Iulia Vasiliu, iar casa Motomancea o cumpără zece ani mai târziu, în 1929.
În anul 1950, casa este naționalizată și Constantin Motomancea evacuat, considerat a fi un reprezentant al clasei asupritoare burghezo-moșierească. Din păcate, răul nu se oprește aici, prea bătrân pentru a mai putea fi trimis la închisoare ca deținut politic (avea deja venerabila vârstă de 76 de ani), noile oficialități tulcene fac tot ce le stă în putere pentru a-l distruge, reușind să-i suspende pensia. Se stinge din viață, în mari lipsuri, în ziua de 17 decembrie 1955.
Casa Motomancea nu este altceva decât umbra tristă a distinsului profesor de matematică și tulcean adevărat Constantin Motomancea. Stimă și respect!
Nicolae C. Ariton
imaginea 1, de sus, portretul profesorului Constantin Motomancea, realizat, probabil, în perioada anilor 1935
imaginea 2 și 3, de sus, sunt Casa Motomancea, fotografii realizate în vara anului 2013
imaginea 5 și 6, sunt fotografii de grup corpul profesoral al actualului Colegiu Dobrogean Spiru C. Haret, prima realizată, probabil, în anii 1927-1928, când Constantin Motomancea era directorul liceului (cel din centrul fotografiei), a doua fotografie de grup este realizată mai devreme, probabil în anii 1910, C. Motomancea este al patrulea din stânga
imaginea 7, de jos, este o fotografie a Casei Motomancea, din anul 1977, din arhiva ICEM
Date și informații preluate din volumul Liceul Spiru C. Haret Tulcea (1883-1983), autori Virginia Dima, Aurel Munteanu, ed. Sport-Turism, București 1983 și Tulcea în documente de arhivă, autor Valentina Postolache, editura Ex-Ponto, Constanța 2006
