Articolul va fi publicat în ziarul Obiectiv de Tulcea, din 17 martie 2015
Am considerat în permanență că tulcenii au avut o existență marcată de dilema „băutoricească” a consumului de bere sau de vin. Aceasta trecând peste obiceiul consumului de votcă, adusă în timpul otomanilor, care au stăpânit Tulcea până la Războiul de Independență, de la 1877-1878, tocmai de la Ismail, pentru că osmanlâii interziceau fabricarea spirtului pe tot cuprinsul Imperiului. De asemenea, ne-luând în calcul nici băutorii de spirturi levantine, constând în lichioruri parfumate, raki de migdale sau vutcă cu miere, ajungem la titlul acestui articol, adică tulcenii, singuri și nehotărâți, între vin și bere.
De curând, însă, am descoperit un percept filozofic-medical, urmat în viața cotidiană tulceană. Acesta susținea fără nici o tăgadă că băutul vinului făcea capul greu și experiența bahică se încheia cu o căzătură în față, pe când consumul de bere tâmpea și-i făcea pe consumatori să se prăbușească pe spate. Între aceste două poziții de happy-end bahic, tulcenii preferau, în proporție de 99,9 procente, o căzătură bărbătească, în față, care avea în ea ceva din vitejia celui căzut eroic pe câmpul de luptă, după o luptă crâncenă cu dușmanul. Consumul de bere era rău văzut la Tulcea, ca un adevărat generator de prostie umană, iar căzătura pe spate era considerată o adevărată rușine. În acest fel cădeau doar fetele de măritat, iarna, pe gheața Dunării, de Bobotează, conform obiceiului că o căzătură zdravănă, de acest gen, musai le aducea la poartă niscai pețitori, până în toamna anului respectiv. Iar căzut pe spate, beat, printre tufișuri sau smârcuri de stuf și papură, nu avea nimic din fălnicia celui cu fața în jos în colbul ulițelor tulcene sau cu nasul turtit de caldarâmul de piatră cubică, de granit, a străzilor centrale. Cei mai patrioți preferau trotuarele pavate cu dale din calcar marmorat, de culoare roșcată (aceste trotuare se mai găsesc și astăzi prin Tulcea, în jurul Bisericii Sf. Nicolae, de-a lungul străzii Progresului etc.), care erau netede și plăcute obrazului, pe timp de vară.
În plus, aproape toți tulcenii știau povestea bătrânului marinar care scăpase cu viață dintr-o duzină de naufragii în Marea Neagră și Marmara, și se înecase în spatele cârciumii lui Papadopolus, după o băută zdravănă cu bere blondă, vopsită neagră cu caramel de zahăr ars, care îl făcuse să cadă pe spate și să se înece sub ploaia torențială care se abătuse asupra orașului, pentru doar o jumătate de ceas. Dacă ar fi băut o Somoveancă de Niculițel, sau un Negru de Sarichioi, cu siguranță că șuvoiul de apă l-ar fi spălat nițel și după ce s-ar fi trezit ar fi ajuns acasă și viu și curat. De atunci, vremurile s-au mai schimbat, tulcenii consumând cu voioșie și vine și bere și rachiu și votcă, în funcție de anotimp și portofel.
Acum, dacă este să fim preciși, până pe la 1900, lichidul cel mai consumat la Tulcea, după apa limpede și gustoasă de Dunăre, era vinul. Dar filoxera, de la începutul secolului al XX-lea, a făcut ca soiurile de vin tulcene să dispară, iar prețul vinului să crească și tulcenii să se orienteze către rachiu, votcă și pe timp de vară, bere. Apoi, în locul soiurilor autohtone de vii, au fost cultivați tot felul de hibrizi, cu producții mari și calitate proastă. Încercând să se apere în fața acestui adevărat val de mediocritate vinicolă, tulcenii au inventat diferite formule magice, care-i să-i protejeze, precum: „Vinul trebuie să fie alb, sec, mult și… gratis”, dar și adevărate maxime filozofice: „Sticla este partea inutilă din jurul vinului” sau ”Dopul este granița dintre lumea liberă a vinului și cea închisă a omului”, de unde provine și întrebarea de-a dreptul existențială: „Atunci când cineva bea un pahar de vin, acesta pătrunde în organism sau în sufletul lui?”
Nicolae C. Ariton
www. mistereledunarii. ro
imaginea 1, de sus – o fotografie din perioada anul 1939, realizată de celebrul fotograf Costică Acsinte, din colecția on-line colectiaIcosticaacsinte.eu;
imaginea 2 – fotografie cu o porțiune din trotuarul din jurul Bisericii Sf. Nicolae, realizat din plăci de calcar marmorat, de culoare roșcată, din cariera Tulcei, în perioada 1910-1920;
imaginea 3 – o fotografie din perioada interbelică, cu celebrul bazar tulcean, demolat în anul 1963, sub coloanele sale se pot zări câteva mese și niscai consumatori, fotografie realizată de germanul Willy Pragher.
