În noul nostru foileton vă prezentăm cărți pe care, liniștiți, nu le veți citi niciodată. Nu pentru că ar fi proaste, dimpotrivă, ci pentru că provin din locuri „exotice” precum Rusia, Turcia, Armenia sau Iran și nu s-au bucurat de gloria necesară pentru a ajunge traduse în română (sau măcar în engleză). În plus, cine are timp și nervi să caute volume imposibil de găsit sau să învețe o limbă nouă doar pentru o carte? Nu e vorba nici de tomuri imposibil de descifrat, ci de lecturi descoperite din pură întâmplare, care ne-au plăcut exact pentru că nu ar fi trebuit să le găsim. După fiecare episod de „Lecturi improbabile”, unii vor răsufla ușurați că scapă, iar alții vor suspina nostalgic după o lectură pe care n-o vor avea niciodată. Până una-alta, bucurați-vă de imposibil.
De data aceasta o carte franceză. În principiu, din motive de limbă, nu este chiar o carte improbabil de lecturat, motivul adevărat fiind de fapt tematica. Subiectul Inteligenței Artificiale (IA) este un domeniu supus unor schimbări atât de rapide și imprevizibile, încât până se va hotărî o editură să o traducă și tipări, va fi un conținut deja depășit. Cartea este „Quand l’IA tue la littérature”, adică „Când Inteligența Artificială ucide literatura”), de Stéphanie Parmentier, apărută în octombrie 2025 la Presses Universitaires de France (PUF). Este un eseu critic, de aproximativ 180 de pagini), nu un roman. Stéphanie Parmentier, doctor în literatură franceză analizează cu luciditate pătrunderea inteligenței artificiale generative (ChatGPT, Claude, Gemini, Grok etc.) în întregul lanț al creației și consumului literar. Eseul nu este un pamflet anti-AI, ci o reflecție documentată, care pune întrebări incomode despre viitorul imediat al literaturii ca artă umană. Autoarea începe prin a constata o realitate deja banală în 2025: textele generate de IA sunt deja publicate (sub pseudonim, în self-publishing pe Amazon KDP, Wattpad, dar și în reviste literare), sunt apreciate și chiar premiate uneori. Autoarea descrie apariția „autorului-prompt” – omul care nu mai scrie propriu-zis, ci doar ghidează mașina cu prompt-uri tot mai sofisticate. Acest nou tip de creator ridică întrebări esențiale: mai există proprietate intelectuală reală? Mai contează munca invizibilă a scriitorului (revizuiri, îndoieli, blocaje) dacă un model de limbaj poate produce un text „bun” în 30 de secunde? Unul dintre capitole privește mutația rolurilor tradiționale: editorii devin tot mai mult selectori de conținut generat (sau verificatori de plagiat AI), librarii se confruntă cu rafturi inundate de cărți low-cost produse în masă, iar cititorii riscă să-și piardă capacitatea de a distinge vocea umană autentică de cea sintetică. Autoarea insistă asupra ideii că IA nu este neutră: modelele sunt antrenate pe cantități uriașe de texte umane (se vehiculează cifre de ordinul sutelor de milioane de pagini), dar produc o medie statistică a gusturilor predominante – ceea ce tinde să omoare originalitatea. Tonul este sobru, academic și… accesibil. Autoarea evită isteria apocaliptică și nu idealizează trecutul (amintește că literatura a supraviețuit tiparului, ziarelor ieftine, televiziunii). Totuși, unii cititori ar putea reproșa eseului că subestimează posibilitățile creative reale ale IA-ului ca instrument (de exemplu în brainstorming, depășirea blocajului scriitoricesc sau experimente stilistice). Adevărul este că analiza se concentrează aproape exclusiv pe proza narativă de ficțiune, literatura non-ficțiune sunt mai puțin abordată. „Quand l’IA tue la littérature” este un diagnostic lucid și îngrijorător: nu IA va „ucide” literatura mâine prin rebeliune robotică, ci o va dilua progresiv printr-o producție de masă uniformizantă, prin dispariția economică a scriitorilor care nu pot concura cu prețurile de dumping ale textelor generate și prin atrofierea treptată a imaginației cititorilor hrăniți cu conținut mediu. Cartea nu oferă soluții miraculoase, dar îndeamnă la vigilență: să cerem transparență (etichetarea textelor AI), să susținem creația umană autentică și să educăm noile generații în a recunoaște vocea singulară a unui autor. În doar câțiva ani de la apariție, eseul riscă să devină un reper temporar – documentează exact momentul în care omul a început să-și piardă monopolul asupra imaginației scrise.
Nicolae C. ARITON
