Salutare și bun venit la un nou episod din „Lecturi Improbabile”, rubrica în care pescuim perle literare din ape adânci. Astăzi ne oprim, din nou, la Tulcea. Adică, orașul acela unde drumul se termină în stuf și unde, aparent, în pauzele dintre două partide de pescuit, se scrie proză de calitate. Improbabilitatea acestui episod atinge cote alarmante din două motive. Primul: autoarea, Valeria Hogea, locuiește oficial la „capătul lumii”. Dacă mergi un metru mai la est, ai toate șansele să fii legitimat de pelicani sau de grănicerii ucraineni. Al doilea motiv: volumul a apărut la Editura Ex Ponto, o instituție atât de discretă cu promovarea, încât ai impresia că volumele lor nu se vând, ci se transmit prin mesaje în sticlă în Marea Neagră, sperând să ajungă la un cititor naufragiat. Să găsești o carte publicată fără marketing, într-un colț de țară unde principala preocupare e cota apelor, e un miracol statistic. Și totuși, iată că „Dragoste pe jumătate” a ajuns pe masa noastră. Să vedem dacă merită efortul de a fi citită.
Dacă te-ai obișnuit cu imaginea scriitoarei Valeria Hogea ca fiind doar „acea prozatoare din Tulcea” care scrie romane serioase, volumul „Dragoste pe jumătate” (Ed. Ex Ponto, 2023) o să-ți dea puțin planurile peste cap. După ce s-a antrenat cu „Vulturul cu soarele în ochi” și „Ce te doboară te face regină”, autoarea s-a decis să ne ofere o porție de nouă nuvele care mai de care mai pestrițe, unde dragostea e servită în doze variabile: uneori cu zahăr, alteori cu suc de lămâie. La prima vedere, ai putea zice că ai dat peste un volum de „romance” clasic – genul acela ușurel pe care îl citești pe malul Dunării ca să uiți de facturi. Dar, surpriză! Valeria Hogea nu prea are chef să respecte canoanele. Din cele nouă texte, doar vreo patru se termină cu artificii și pupături, restul fiind tragedii în toată regula sau episoade istorice dure. E ca și cum ai comanda un cocktail exotic și, la jumătate, ai descoperi că are gust de pelin. Deschiderea se face în forță cu „Ucigașul de vise”, unde un medic gerontolog pleacă în America și, contrar tuturor clișeelor despre emigranți nefericiți, chiar îi merge bine și pe plan profesional, și la capitolul sentimente. E piesa de rezistență a literaturii de tip „feel-good”, menită să te facă să crezi că viața e roz. Dar entuziasmul îți e tăiat rapid de „Vânt de libertate”, unde nu mai e loc de romantism: avem un conflict sângeros între un țăran și comuniștii care voiau colectivizarea. Finalul? Un deces tragic care n-are nicio legătură cu genul literar romanțat Apoi intrăm în zona personajelor „cu probleme”. În „Diletantul”, facem cunoștință cu un cartofor muieratic, un tip atât de plin de umbre și disimulări încât nici nu știi dacă să-l trimiți la terapie sau să-l admiri pentru complexitate. Nici în „Noaptea în care ard stelele” lucrurile nu stau mai bine: un tânăr frumos, dar sărac, vrea să parvină și reușește performanța de a frânge inima unei fete înainte ca totul să se termine prost. Se pare că pentru Valeria Hogea, dragostea nu e întotdeauna un bilet câștigător la loto. Și pentru că autoarei îi place diversitatea etnică (un adevărat festival de români, greci, evrei), ne trezim în „Hoțul de buzunare” cu un personaj bolivian. Un prădător cu mustrări de conștiință care, într-un acces de moralitate neașteptată, devine protectorul victimei sale. Mai apoi, în „Rusaliile”, scriitoarea scoate la înaintare arsenalul folcloric: strigoi, iele și iubiri imposibile, totul pe un fond de superstiții rurale. Dacă nici asta nu te convinge, „Suflă vântul dinspre Vardar” te trimite direct în Oșani, unde o meglenită și un grec ne demonstrează că dragostea trece peste barierele de limbă, chiar și în Dobrogea comunistă. Piesa centrală, „Dragoste pe jumătate”, e un fel de studiu clinic despre fragilitatea celebrității. O actriță bogată, dar deprimată și epuizată, este iubită în secret de un bărbat cu defecte fizice. Această temă a „măștii” reapare în ultima nuvelă, „Numărul de lacrimi”, unde infirmitatea e doar un test de loialitate. Din fericire, aici autoarea ne lasă să plecăm acasă cu zâmbetul pe buze, oferindu-ne un „happy-end” veritabil.Valeria Hogea se joacă de-a mașina timpului și a spațiului, plimbându-ne din jungla congoleză până în București sau prin satele meglenilor, fără să ne ceară pașaport. Deși pendulează între romance-ul istoric și cel contemporan, volumul reușește să fie o antologie veridică și insolită. Concluzia? „Dragoste pe jumătate” e o carte despre iubire, dar una scrisă fără ochelari roz, unde fericirea e un lux pe care nu toate personajele și-l permit. E o lectură diversă, scrisă cu mână sigură, care îți arată că uneori dragostea „pe jumătate” e mai reală decât cea întreagă din filme.
Nicolae C. ARITON
