Bun venit la o nouă ediție a foiletonului nostru dedicat volumelor pe care, cel mai probabil, nu le veți parcurge niciodată, preferând confortul în fața abisurilor lecturicești. Astăzi analizăm lucrarea lui Evgheni Viktorovici Anisimov, „Tortura rusească: Investigație politică în Rusia secolului al XVIII-lea”. De ce este acest volum o „lectură improbabilă”? În primul rând, din cauza onestității cu care autorul prezintă mecanismul represiv al unei epoci de întuneric medieval. Evgheni Anisimov ne obligă să privim în celulele umede ale mănăstirilor-închisoare și în gropile de pământ unde anonimii istoriei își ispășeau „cuvintele indecente”. Volumul demonstrează că teroarea nu a fost o invenție a secolului XX, ci o tehnocrație rafinată încă din timpul lui Petru cel Mare. Într-o lume care fuge de suferință, un studiu academic despre „cizma spaniolă” și izolarea monahală devine un text greu de citit, aproape imposibil. Este lectura celor care au curajul să înțeleagă că sub poleiala fiecărui imperiu se află un sistem de tortură administrat cu o precizie birocratică înfiorătoare.
Tot căutând mărturii despre penitenciarul otoman din Tulcea, situat în fosta cetate de pe malul Dunării, am descoperit această carte rusească, care nu are nici o legătură cu subiectul, dar conține niște detalii de-a dreptul horror.
Dacă te-ai întrebat vreodată cum arăta „managementul resurselor umane” în Rusia secolului al XVIII-lea, cartea lui Evgheni Anisimov, „Tortura rusească: Investigație politică în Rusia secolului al XVIII-lea”, este manualul de care nu știai că ai nevoie. Firul epic: De la un „pahar de vorbă” la „baia cu mături”. Povestea începe aproape întotdeauna la fel: un rus normal, fie el nobil sau țăran, bea un pahar de vodcă și decide că e momentul ideal să facă „politică”. Din nefericire pentru el, în Rusia imperială, „limba lungă” era considerată un defect periculos. Un comentariu nepotrivit despre moralitatea împărătesei sau o glumă despre nasul țarului se transforma instantaneu în „cuvinte indecente” – o categorie juridică atât de elastică încât putea cuprinde orice, de la înaltă trădare la o simplă greșeală de tipar într-un document oficial. Odată ce un „binevoitor” lansa faimosul strigăt „Cuvânt și faptă!” (o formulă declamată în public, prin care oricine putea reclama sau acuza), mecanismul statului se punea în mișcare cu o eficiență de invidiat. Suspectul era ridicat brusc – adesea sub pretextul unei invitații politicoase la un ceai – și depus cu grijă într-una din cele câteva zeci de mânăstiri, dintre care cea mai sinistră era cea pe insula Solovki. Autorul cărții ne introduce în „bucătăria” anchetei politice cu un talent de romancier și o precizie de chirurg. Aici aflăm că investigatorii nu erau doar niște brute, ci niște „psihologi” rafinați (în felul lor). De exemplu, Feofan Prokopovici, un fel de Torquemada ortodox, îi sfătuia pe anchetatori să așeze acuzatul cu fața spre fereastră pentru a-i vedea fiecare tresărire a ochilor. Dacă privirea nu era suficient de „sinceră”, se trecea la argumente mai solide. Tortura nu era doar o pedeapsă, ci o etapă birocratică necesară pentru a obține „pocăința”. Anisimov descrie cu o ironie fină, dar amară, cum deținuții care se întorceau de la interogatoriu îi întrebau pe cei care așteptau: „Cum e baia?”, primind răspunsul sec: „Mai sunt niște mături rămase!”. „Măturile” erau nuielele sau biciul, iar „baia” implica focul sau „cizma spaniolă”. Autorul ne prezintă portretele unor „profesioniști” ai domeniului, precum Andrei Ușakov, care a servit cu același devotament cinci monarhi ruși, care era discret, calm și știa să facă „munca murdară” necesară autocrației. Dacă ancheta se termina cu o sentință capitală, începea actul final: execuția publică. Autorul subliniază că, într-o epocă fără televiziune, eșafodul era cel mai popular divertisment. Doamnele din înalta societate își rezervau locuri în balcoanele clădirilor cele mai apropiate de locul supliciului. Unii condamnați, ca Maria Hamilton, primeau „favoarea” de a fi decapitate rapid, fără a fi atinse sau dezbrăcate de călău, chiar în timp ce îl implorau pe Petru cel Mare pentru milă. Deși Evgheni Anisimov nu face paralele directe cu secolul al XX-lea, cititorul nu poate să nu observe cu un zâmbet amar că metodele Cancelariei Secrete – interceptarea scrisorilor, provocările, izolarea deținuților și utilizarea informatorilor – par să fi supraviețuit surprinzător de bine în instituțiilor de mai târziu. Cartea este o bijuterie istoriografică ce reușește performanța de a ne face să zâmbim (puțin nervos, ce-i drept) în fața ororii. Este o cronică despre cum statul rus, în încercarea de a proteja „interesele suveranului”, a reușit să creeze o cultură a denunțului universal, unde frica și curiozitatea mergeau mână în mână pe drumul spre Siberia sau spre eșafod. O lectură obligatorie pentru oricine vrea să înțeleagă de ce, în Rusia, tăcerea a fost întotdeauna nu doar de aur, ci de-a dreptul vitală.
Nicolae C. ARITON
