Tema noului documentar istoric tulcean, prezentată în foileton, „Tulcea, orașul străzilor de altădată”, o reprezintă străzile vechi. Va fi o vară și o toamnă bogată cu povești cuprinzând mistere, secrete, întâmplări necunoscute și neauzite, drame, poate chiar tragedii, petrecute, de-a lungul timpului, pe străzile orașului dunărean Tulcea. Articolul vor și publicate și în ziarul local „Delta”, în fiecare joi, la pagina 7.
Nicolae C. Ariton
Există în Tulcea o stradă care începe niciunde și se termină nicăieri, cu toate că dacă este să fim corecți, există mai multe străzi de felul acesta. Cea despre care vom vorbi astăzi a fost una din cele mai importante străzi ale orașului, făcând parte din „selecția” noastră, clasificate după „paralelismul” (aproximativ) cu Dunărea, sau mai bine spus cu portul (faleza), adică: Carol I (demolată și transformată în Gării), Gării (prinsă și sugrumată între niște blocuri-mastodont din beton), Isaccei și Victoriei, despre care am discutat, mai multe sau mai puțin academic, în articolele noastre din săptămânile trecute. Astăzi, ne vom „da în caruselul cuvintelor scrise” împreună cu strada Belvedere. Sunt sigur că aproape nici un tulcean nu-și aduce aminte de această stradă, cu excepția câtorva care s-ar putea să facă o asociere cu blocul Belvedere (din Piața Civică), dar care în cazul nostru nu are nicio legătură. Și cu toate că intenționam să păstrăm secretul denumirii actuale a străzii, ca într-un roman polițist bun, devoalăm identitatea acestei străzi, ca fiind Mihai Eminescu. Aceasta pornește, la vale, din dreptul Școlii Gimnaziale „Grigore Antipa” și se termină undeva în dreptul Blocului Garofița (I4, pe hartă, sfârșind în strada Scării), într-o adevărată fundătură. Actuala stradă Mihai Eminescu, din care s-au mai păstrat câteva case semețe, era una din cele mai vechi și mai frumoase străzi ale Tulcei. Nu știm exact când a fost construită, dar cu siguranță cu zeci de ani buni înainte de existența străzilor Isaccei și Carol I (actualmente Gării, ce a mai rămas din ea), pentru simplul motiv că ultimele două au apărut în peisajul tulcean după 1860 și lucrările executate de Comisia Europeană a Dunării la malurile Portului. Pe o parte din dealul Comorofca, comunitatea greacă a Tulcei și-a așezat mahalaua (cartierul), construindu-și casele de-a lungul străzii Belvedere. Acestea erau la o distanță suficient de mare de bălțile și smârcurile care se întindeau pline de țânțari la baza dealului Comorofca, dar nici prea sus ca să fie în bătaia vântului năprasnic din timpul iernii. În felul acesta, strada Belvedere a devenit un fief al lumii bune, un cartier liniștit, cu o frumoasă panoramă a Dunării și la o distanță convenabilă de viața animată a Portului, zgomotul făcut de sutele de căruțe și cearta continuă a docherilor. Dealul Comorofca era împărțită frățește, ca să zicem așa, cu lipovenii, care s-au așezat pe partea cuprinsă între Piața Veche și Vest, până în apropierea lacului Ciuperca, strada Mihai Eminescu fiind și ea împărțită – mai bine zis „tăiată” de strada Carpați. În felul acesta strada pare alcătuită din două bucăți separate de „Carpați”, fără să pricepem prea bine de ce, având în vedere, că cele două segmente par diferite, strada Carpați fiind de-a dreptul o graniță între cartierul grecesc și cel lipovenesc. Suntem convinși – dar nu avem dovezi – că, inițial, strada Belvedere se oprea pur și simplu în „Carpați”, strada din cartierul lipovenesc, purtând un alt nume și neavând nici o legătură cu Belvedere și, mai târziu, cu Mihai Eminescu.
Pe deasupra și (aproape) paralel cu strada Belvedere, trecea maiestuos strada Principele Ferdinand (actualmente Victoriei), care era baza uneia din mahalalele românești, mai precis a beștepenilor (locuitorii satului Beștepe, strămutați de otomani în Tulcea). Dintr-un anumit punct de vedere, strada Belvedere a avut șansa să fie ocolită de marile planuri de sistematizare, cu zestrea lor de blocuri ca niște cuburi din beton. Izolați însă între un capăt care nu duce nicăieri (capătul estic) și un început, de asemenea, dintr-o stradă secundară de piață (Carpați), strada Belvedere a murit încet, sufocată între dinamismul altor străzi și lipsa de rigoare arhitectonică, care a făcut să existe pe lângă câteva case, ce au rezistat de-a lungul timpului, coșmelii penibile și vile patetice, cu pretenții de ștaif și modernism citadin. Strada Belvedere există încă, bătrână, tristă și ciuntită și o păstrăm, cu optimism moderat în inventarul nostalgic al Tulcei cu speranța că odată va redeveni ceea ce a fost, una din cele mai frumoase străzi ale orașului. Dovadă a nostalgiei noastre după o stradă Belvedere care nu mai există, am adăugat celor scrise, o ilustrată cu această stradă, una din puținele – dacă nu unica – cu o stradă care nu era din centrul orașului, bucurându-se de cinstea de a fi subiect pentru ilustratele tulcene.
