Tema noului documentar istoric tulcean, prezentată în foileton, „Tulcea, orașul străzilor de altădată”, o reprezintă străzile vechi. Va fi o vară și o toamnă bogată cu povești cuprinzând mistere, secrete, întâmplări necunoscute și neauzite, drame, poate chiar tragedii, petrecute, de-a lungul timpului, pe străzile orașului dunărean Tulcea. Articolul vor și publicate și în ziarul local „Delta”, în fiecare joi, la pagina 7.
Nicolae C. Ariton
După ce timp de optsprezece săptămâni ne-am chinuit cu tot felul de ulițe, străzi și chiar fotografii vechi, clasificate după tot felul de criterii, care de care mai aiuritor, era cât pe aici să uităm de una din cele mai importante și interesante străzi tulcene, Gloriei. Proiectată de prefectul județului Tulcea, Ioan Nenițescu, să fie principala stradă a Tulcei, un „Corso” în toată puterea cuvântului, evenimentele istorice au lovit-o atât de crunt, încât cea mai mare performanță a acesteia a fost schimbarea numelui, după 1950, în strada V.I. Stalin, nume de botez pe care l-a purtat până la moartea dictatorului rus, și încă puțin după aceea, după care a revenit la vechiul nume. Tot a fost bine, că nu a fost rebotezată cu un nume de-a dreptul patetic, așa cum s-a întâmplat cu Regina Elisabeta (23 August), Basarabilor (Păcii), Carol I (Gării) sau Dionis (Podgoriilor).
Strada Gloriei este o stradă tristă, sau ca să fim mai expliciți, plină de tristețe. În primul rând, pentru că acum mai bine de un secol, în anul 1901, când Ioan Nenițescu, la al doilea mandat de prefect al Tulcei, se pregătea să continue proiectul străzii Gloriei, moare subit în urma unui AVC în timp ce călătorea cu trenul, strada intrând într-un fel de semi uitare, în care se află și în ziua de azi. Știm că strada care face legătura dintre centrul orașului și Colnicul Hora a existat de foarte mulți ani, dar nu sub forma actuală și nici denumirea pe care o cunoaștem. Până pe la anul 1850, străzile tulcene nici nu aveau nume, iar mahalaua din zona viitorului monument a fost inițial turcească, pentru ca apoi să devină preponderent lipovenească. O dată cu vizita Domnitorului Carol I (rege avea să fie numit puțin mai târziu) la Tulcea, în noiembrie 1879, se pune piatra de temelie a Monumentului de Independență. Realizarea Monumentului avea să se tărăgăneze vreo 20 de ani, interval în care tulcenii își cam luaseră adio de la el. A fost nevoie de sosirea la Tulcea, ca prefect, a unui bărbat puternic și patriot adevărat, poetul Ion Nenițescu, în anul 1896, care reușește să-i mobilizeze pe tulceni în strângerea banilor (suma de 90 de mii lei, pe lângă cei 30 de mii lei, colectați în perioada 1879-1896). Ion Nenițescu, ca prefect și președinte al Ligii pentru propășirea Dobrogei, a realizat că accesul la frumosul monument ce urma să fie ridicat după planurile sculptorului Gerogio Vasilescu, nu se putea face pe o uliță îngustă, întortocheată și plină de praf. Nu știm precis data, dar prima operație de cosmetizare a străzii Gloriei a avut loc tot în această perioadă, cu denumirea de Aliniere, lucrări de retrasare a străzii, de lărgire și de mutare a gardurilor, aprobate de către Ministerul de Interne. Ce știm precis este faptul că „…Guvernul aprobă un împrumut de 300 de mii de lei, pentru comuna Tulcea, pentru construirea străzii Gloriei și a unei școli..”, în luna mai,1898, așa cum reiese din extrasul făcut din ziarul Epoca, din 31 mai, 1898. Așadar, pavajul din piatră cubică, de granit, trotuarele (păstrate în mare parte) din plăci poligonale din calcar marmorat, cu nuanțe de roșu și bordurile masive din același tip de rocă, datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea, anii 1898-1899. După inaugurarea Monumentului de Independență, din anul 1904, de însuși Regele Carol I, pentru o perioadă de timp, strada Gloriei, numită chiar (după unele surse) Calea Gloriei, devine un fel de Corso al Tulcei, pe care tulcenii făceau plimbări de plăcere în zilele de duminică și sărbători. Din nefericire, strada Gloriei nu a putut concura cu celelalte străzii centrale ale orașului: str. Sf. Nicolae, str. Carol I, str. Regina Elisabeta, poate și pentru faptul că nu avea vad comercial sau că se îndrepta către marginea orașului. Distrugerea monumentului de către trupele de ocupație, din Primul Război Mondial, și reconstruit parțial abia în 1932, va fi iarăși o perioadă nefastă pentru dezvoltarea străzii Gloriei. Monumentul de Independență va fi refăcut complet abia în anul 1977, în perioada comunistă, prea târziu însă ca strada să-și câștige strălucirea planificată, rămânând la starea inițială de pavare cu piatră cubică și trotuare din lespezi, prinse ulterior în mortar de ciment ca să nu fie furate.
Strada Gloriei produce și va produce în continuare tristețe șoferilor tulceni și mașinuțelor lor. Motivul este acela că strada cu pricina a fost declarată monument istoric, suficient pentru ca nimeni să nu îndrăznească să acopere caldarâmul (denumirea turcească a pavajului din piatră, kaldirim tr.) alcătuit din cuburi de granit, cu smoală fierbinte și neagră, care emană arome atât de puternice pe timp de vară. Astfel, va rămâne neasfaltată încă mulți ani de acum încolo și nu va fi asfaltată niciodată, sau prea curând. Sau, cine știe!
