Tema noului documentar istoric tulcean, prezentată în foileton, „Tulcea, orașul străzilor de altădată”, o reprezintă străzile vechi. Va fi o vară și o toamnă bogată cu povești cuprinzând mistere, secrete, întâmplări necunoscute și neauzite, drame, poate chiar tragedii, petrecute, de-a lungul timpului, pe străzile orașului dunărean Tulcea. Articolul vor și publicate și în ziarul local „Delta”, în fiecare joi, la pagina 7.
Nicolae C. Ariton
Frumosul oraș Tulcea avea, în trecut, doar două culori: galben și roșu. Nu vă impacientați, că nu este o observație strict artistică, ci una administrativă. În perioada antebelică și interbelică în toate comunele urbane (cum erau numite localitățile cu mai mult de trei mii de locuitori, în prima fază), inclusiv Tulcea, erau împărțite în două sau mai multe „sectoare” (să zicem) care pentru o recunoaștere și identificare mai simplă, nu li se atribuia un nume sau un număr, ci o culoare. Astfel, orașul nostru, strict din punct de vedere administrativ, a avut două culori: galben și roșu, cu sublinierea că acestea nu aveau nici o conexiune cromatică cu respectivele culori: garduri vopsite, fațade de clădiri, oameni îmbrăcați în haine galbene sau roșii. Și pentru a nu ne lungi prea mult cu explicațiile, închipuiți-vă că până pe la 1830 (cu aproximație), centrul Tulcei era scăldat de apele unui ghiol, valurile ajungând până prin Piața Nouă. Din cauza defrișării pădurilor de pe dealurile înconjurătoare, ghiolul a început să se colmateze și să sece aproape complet odată cu lucrările de îndiguire ale portului. O perioadă de timp, chiar a existat un soi de punte (podeț), construit din lemn, pe care se putea trece din partea de est a orașului în cea de vest, în perioadele în care fostul ghiol se umplea din nou cu apă, mai ales în timpul inundațiilor de primăvară și toamnă. La un moment dat, în perioada antebelică, administrația românească a orașului a împărțit orașul în cele două sectoare, galben și roșu, ținând cont de strada Regina Elisabeta, fostă 23 August, actualmente Gavrilov Corneliu, care a devenit un fel de frontieră, tot ce era situat în partea dreaptă (în direcția de mers spre Dunăre) cuprindea zona galbenă, iar pe stânga, pe cea roșie.
În rândurile din acest articol, vom discuta despre galben, mai precis despre strada 14 Noiembrie, pe care dacă nu reușiți să o identificați, este cea care are construite de-a lungul său clădirile Colegiului „Spiru Haret”, sediul „Delta Cons” (construit inițial, în perioada otomană, pentru a fi liceu turcesc) și Geamia Azizyie. Inutil să adăugăm că numele de 14 Noiembrie l-a primit după Războiul de Independență din 1877-1878, și reprezintă ziua în care armata română a trecut Dunărea, la Brăila, pentru a prelua administrația Dobrogei. În mod cert, până la această dată, strada în cauză s-a numit altfel, cu toate că, oficial, otomanii nu prea se deranjau cu botezul străzilor, având în schimb peste trei sute de nume pentru cai care, în multe cazuri, erau mai apreciați decât membri familiei. În perioada otomană a Tulcei, probabil că strada era denumită strada (sokak) Geamiei – cu toate că Tulcea a avut cel puțin trei asemenea temple musulmane – sau a Pașei, pentru că una din cele mai vechi case care a existat pe această stradă a aparținut celui care conducea Tulcea, trimis de la Constantinopol, care a fost de-a lungul timpului, cadiu sau mutesarif. Clădirea în cauză, numită de tulceni, Casa Pașei, a fost demolată pentru a face loc clădirii Colegiului 1Spiru Haret”.
Strada 14 Noiembrie se potrivește de minune „inventarului” nostru de străzi paralele (aproximativ) cu Dunărea, intersectată, la rândul ei de o serie de străzi și ulițe perpendiculare (iarăși aproximativ), alcătuind mahalaua turcească, cel mai vechi cartier al Tulcei, situată între strada noastră, Independenței și Suvenir. Singurul defect al acestei străzi a fost acela că a fost (și este) prea scurtă, în comparație cu arterele importante ale orașului, care sunt prelungiri ale unor drumuri care duc spre cele trei puncte cardinale: vest (Isaccei), est (Mahmudiei) și sud (Babadag). Străbătând aproximativ cinci sute de metri, din dreptul hotelului Egreta, mai mult parcare decât stradă, până la ieșirea în intersecția cu Gloriei, urcă și coboară lin, până în dreptul Geamiei Azizyie, unde se sfârșește destul de trist în strada Suvenir. Încă mai păstrează pavajul din piatră cubică de granit și cam jumătate din vechile trotuare din lespezi de calcar marmorat.
Credem că strada 14 Noiembrie este una din cele mai vechi ale orașului, făcându-și apariția natural, în apropierea Dunării, dar suficient de departe pentru a fi ferită de inundații, asigurând legătura dintre port și cartierul turcesc din zonă. Cu trecerea timpului, traficului și dimensiunilor reduse, s-a transformat într-o stradă secundară, liniștită și, cu tot pavajul din piatră cubică, acoperită de praful provincial.
