Sosirea turcilor la Tulcea nu s-a întâmplat brusc și deodată. Adică, aceștia nu au coborât dintr-o corabie de pasageri (care nici nu exista) sau cu o caravană de câteva sute de cămile și măgari, urmând așa numitul „drum al turcului”, care străbătea Balcanii, de la Constantinopol până la Dunăre. Înainte de a se stabili pe meleagurile noastre, a fost nevoie să se bată zdravăn cu valahii și moldovenii, cel mai tare cu Mircea cel Bătrân (care nici nu era așa bătrân cum s-ar crede după nume). Nu după mult timp de stingerea din viață a voievodului Mircea, un turc deștept și-a dat seama că mica și insignifianta așezare tulceană, prin poziția sa poate să fie un excelent punct vamal, atât pentru ambarcațiunile de pe Dunăre, cât și pentru caravanele negustorilor. În perioada instalării unei vămi la Tulcea, probabil undeva între 1480-1500, localitatea primește numele de Tulçi, pe care îl regăsim, pentru prima dată, într-un registru vamal otoman din anul 1502.
Deci fostul Aegyssus, devine după aproximativ un mileniu și jumătate Tulçi, iar locuitorii săi trec de la ținuta romană, via cea bizantină, la șalvari, turban și iatagan sub pernă (pentru hoți). Aici am exagerat puțin, pentru că după părerea istoricilor, ultima jumătate de mileniu, după atacul pecenegilor, așezarea a fost abandonată și a rămas pustie.
Vechea așezare a cetății/castrului Aegyssus, de partea de sud a Colnicului Hora nu mai corespundea pretențiilor noilor stăpâni osmanlâi. Aceștia aveau nevoie de vedere la Dunăre, pentru a supraveghea și vămui caravanele și navigația. Din acest motiv, sunt construite câteva barăci pentru soldați, pe lângă care apar casele modeste, din chirpici și acoperite cu stuf, a unor meșteșugari, agricultori, negustori, pescari. Toate acestea erau așezate nițel mai departe de Dunăre, pentru a fi ferite de inundații și năvala țânțarilor pe timp de vară, în timp ce activitatea vămii se desfășura în jurul așa numitei Stânca Tulcei, un pinten de piatră care înainta până în mijlocul Dunării, în dreptul Colnicului Hora, fiind de fapt o „vână de granit”, din vârful acestuia până în apa fluviului. Există probabilitatea ca vameșii otomani să fi așezat un tun sau două pe această stâncă, pregătite să tragă asupra corăbiilor care refuzau să oprească la vămuit.
În anul 1621, sultanul de doar 17 ani, Osman al II-lea (era sultan de la 14 ani), a pornit la război cu polonezii, care l-a vremea respectivă aveau un regat frumușel ce se întindea din Lituania până în Ucraina de azi. Deci, Sultanul, chiar dacă era minor, a pornit în fruntea unei armate numeroase, care până a ajuns la Dunăre atinsese cifra de 150 de mii de soldați. Știm precis că acesta a ajuns la Tulcea, cu o parte a armatei, pe „drumul turcului”, venind de la Babadag, pentru a traversa Dunărea. Mărturia acestei vizite a consemnat-o învățatul otoman Katip Celebi: „… Tulcea (Tolça), la dreapta de Isaccea (Sackci), este o trecătoare pe malul Dunării. Este un târg și un cadiat al Dobrogei, în fața Moldovei, fiind în partea de dincoace a apei Dunărea, pe un deal muntos… Răposatul sultan Osman han, în 1621, ca să treacă din acel loc în expediție împotriva Poloniei, a zidit acolo O FORTĂREAȚĂ, o geamie și o baie…”
În timpul construirii cetății lui Osman de pe Stânca Tulcei, zeci de meșteri otomani au început să lucreze, sute de atelaje (căruțe tractate de o pereche sau două de boi) transportau blocurile de piatră, extrase din carierele din apropiere. Construcțiile interioare formate din barăcile pentru soldați, anexe, hambare, geamie, erau ridicate din cărămida arsă pe dealul Vărăriei și, probabil, că tot în această perioadă s-a construit primul tunel, în coasta colnicului Hora, pentru a adăposti rezervele de praf de pușcă, ferite de umezeala Dunării.
Cetatea lui Osman a adus un plus de siguranță așezării Tulcei, care și-a mărit numărul de locuitori, simțindu-se acum mai în siguranță. Așezarea se dezvoltă, evoluând la gradul de „kaza”, un fel de comună cu câteva zeci de sate arondate și condusă de un cadiu. În timp ce Tulcea (Tolça) prospera, cu intermitențe din cauza războaielor dintre turci și ruși, cetatea lui Osman avea de suferit cel mai mult, fiind principala țintă a atacurilor artileriei ruse, care au afectat-o atât de tare încât în jurul anului 1800, mai era utilizată doar ca penitenciar, fiind una din cele mai sinistre închisori din Imperiul Otoman.
În anul 1809, în timpul Războiului Ruso-Turc (1806-1812), Tulcea este ocupată de ruși, iar comandantul armatei țariste, Serghei Kușnikov, ordonă demolarea cetății otomane, solicitând sprijinul a o mie de lucrători moldoveni. Astfel, după aproape două secole de la construirea cetății otomane pe Stânca Tulcei, de către Sultanul Osman al II-lea, în anul 1621, rușii, în cârdășie cu moldovenii (care nu aveau ce face, deoarece Moldova era sub ocupație rusească) demolează a doua cetate a Tulcei, după cea a lui Aegyssus, distrusă de invaziile barbare. Odată cu demolarea cetății, orașul a fost distrus în totalitate, existând mărturii că au rămas în picioare doar câteva bordeie, după trecerea victorioasă a armatei țariste.
Consecvenți, tulcenii, după încheierea războiului, purced la construirea uneia a treia cetăți, pe Dealul Taberei, de care vom vorbi (scrie) în episodul de săptămâna viitoare.
În fiecare săptămână, vom publica un articol în cadrul unui proiect intitulat „Istoria Tulcei în cuvinte, biți și pixeli”(cofinanțat de Primăria Tulcea). Va fi o vară lungă și o toamnă bogată cu articole cuprinzând întâmplări uitate, imagini pierdute și portrete rătăcite, de-a lungul ultimului secol (uneori și mai devreme), în cel mai frumos oraș de pe malurile Dunării de Jos, adică Tulcea.
Nicolae C. Ariton
mistereledunarii.ro
