În urma Războiului Ruso-Turc (1806-1812), Tulcea, care număra în jur de șase sute de case, a fost distrusă în totalitate, rămânând în picioare doar câteva bordeie din chirpici, care nu au meritat interes pentru artileriștii armatei țarului Alexandru I. La fel de grav, a fost faptul că rușii, cu ajutorul moldovenilor, au demolat cetatea lui Osman de pe Stânca Tulcei, după ce în războaiele anterioare o aduseseră într-o stare lamentabilă, fiind folosită ca penitenciar.
În această situație dezastruoasă a Tulcei, otomanii au luat o măsură radicală, începând construirea unei noi cetăți, pe Dealul Taberei, la aproximativ 5 kilometri distanță de vechea locație, în amonte, cu aproximație pe locul Combinatului de Feroaliaje. De fapt, întreaga Tulce este strămutată în această nouă locație, pe vechiul așezământ rămânând doar vama și un pichet de soldați tătari. Având la bază planuri franceze, lucrările au început chiar în vara anului 1812, dar au tărăgănat, probabil din cauza lipsei banilor, fiind încheiate în anul 1825. Noua cetate a reușit însă să atragă după el și majoritatea tulcenilor, mai mult forțați decât de bună voie.
Privitor la numele purtat de noua cetate, am ales să o denumim a lui Mahmud, după numele sultanului Mahmud al II-lea (1808-1839), care conducea Imperiul Otoman în perioada strămutării orașului și construirea noi cetăți, cu toate că, spre deosebire de Aegyssus și Osman al II-lea, care au locuit sau vizitat așezarea, Mahmud nu a călătorit niciodată în această parte a Imperiului. Din acest motiv, am ezitat să numim fortăreața cu „cetatea lui Mahmud”, care nu credem că a fost folosită de tulceni vreodată, mai nimerit fiind „cetatea de pe Dealul Taberei”, dar ca să păstrăm o anumită formă a toponimiei, am ales numele sultanului.
Ca să nu ne dăm noi prea mult cu presupusul la cum arăta „cetatea lui Mahmud”, vom reproduce fragmente din descrierea unui ofițer rus, Feodor Feodorovici Berg, care a făcut parte dintr-o expediție militară rusească de cercetări topografice, organizată în anul 1826.
„…Tulcea. Noua cetate este construită la aproape 5 verste (aproximativ 5 km) mai sus decât prima, la o distanţă de 400 de sajeni (850 metri) de braţul drept al Dunării şi la aproape 200 de sanjeni (400 de metri) de gârla Somova care izvorăşte din lacul Mănăstirii şi se varsă în Dunăre în sensul opus cetăţii. Ea este dispusă pe un povârniş, nu prea înclinat spre Dunăre, şi este mărginită de un mal abrupt, având o întindere de 100 de stânjeni (200 de metri) la acea parte care este orientată către Dunăre, sub această creastă a amintitei strâmtori trece un canal, având circa doi stânjeni lăţime şi aproape doi arşini adâncime. Cetatea Tulcea a fost începută curând după pacea de la Bucureşti (mai 1812) şi terminată abia anul trecut; ea se compune din două bastioane fără şanţ, îndreptate către partea Dunării şi fiind căptuşite cu piatră între 2 ¼ şi 4 arşini privind din josul terenului, iar în vârf un val de pământ de un stânjen; flancurile şi feţele au câte două ambrazuri, care sunt practicate foarte jos şi omul foarte uşor poate ieşi pe acolo; fiecare faţă a acelor bastioane are 25, iar pe flancuri 40 de paşi … In cetate, lângă casa Paşei, către partea Mahalalei moldoveneşti se găseşte o pivniţă de piatră, pentru praf de puşcă, acoperită cu pământ. Cartierul acesta are şi câteva case de piatră, acoperite cu ţiglă şi două porţi de lemn bine ferecate: una către marele bazar, alta către valul cel mic. Se mai găsește o magazie de pâine, construită din piatră, acoperită cu şindrilă şi destul de încăpătoare, încât poate să cuprindă până la 4.000 de cetverţi. Hambarul de asemenea de piatră, şi acoperit cu țiglă – ceva mai puțină ca la magazia de pâine – cuprinde arme, praf de puşcă… Se găsesc de asemenea cinci cazemate de piatră, acoperite cu un val de pământ; ele nu pot cuprinde mai mult de 1000 de oameni. Casa Paşei, opusă porţii de la Dunăre, este din piatră, acoperită cu şindrilă şi este suficient de încăpătoare.”[1]
Descrierea continuă și este suficient de amplă pentru a ne face o imagine a unei așezări importante, care pe lângă cetate avea o mahala de moldoveni, alcătuită din 120 de case și o mahala turcească și tătărască de 200 de case. Singura problemă majoră era lipsa apei potabile, fântânile săpate având foarte puțină apă și secând complet în perioada secetoasă, tulcenii fiind obligați să transporta apa cu sacaua de la Dunăre.
În perioada 1828 – 1829, are loc un nou război ruso-turc, în urma căruia 65 de localități din nordul Dobrogei sunt distruse, în frunte cu Tulcea. Conform politicii rusești, cetatea lui Mahmud este demolată piatră cu piatră, încheind o existență efemeră de nici două decenii. Distrugerile războiului au fost atât de mari, încât Înalta Poartă hotărăște încă o dată „resetarea” locației Tulcei, care se întoarce la vechea vatră de la poalele colnicului Hora, unde va rămâne până în zilele noastre, cu toate că peste așezare au mai trecut două războaie ruso-turce și două războaie mondiale.
[1] Călători străini, serie nouă, vol. II, „Feodor Feodorovici Berg, „Câteva informaţii despre malul drept al Dunării culese în anul 1826)”
În fiecare săptămână, vom publica un articol în cadrul unui proiect intitulat „Istoria Tulcei în cuvinte, biți și pixeli”(cofinanțat de Primăria Tulcea). Va fi o vară lungă și o toamnă bogată cu articole cuprinzând întâmplări uitate, imagini pierdute și portrete rătăcite, de-a lungul ultimului secol (uneori și mai devreme), în cel mai frumos oraș de pe malurile Dunării de Jos, adică Tulcea.
Nicolae C. Ariton
mistereledunarii.ro
