Articolul este publicat în ediția tipărită a ziarului Delta, din 06 iulie 2023
Că Tulcea are o istorie fermecătoare, am mai spus-o și, probabil, ați mai auzit-o de nenumărate ori. Bun, să zicem că adjectivul „fermecătoare” este nițel discutabil și am putea să-l înlocuim cu „extraordinară” (exagerat), „interesantă” (modest) sau „exotică” (ciudat), dacă punem accentul pe perioada celor aproape cinci secole de otomanism. Dar ca să nu divagăm de la titlul articolului și să zicem că istoria orașului nostru este doar „încântătoare”. Partea mai puțin plăcută este faptul că trecutul Tulcei nu este foarte cunoscut, doar câteva informații generale despre acesta și câteva povești (mai mult sau mai puțin adevărate), care sunt „rostogolite” în media, de mai mulți ani.
Din această „lipsă” suferă și identitatea istorică a celor trei cetăți care au marcat existența Tulcei de-a lungul timpului, pentru că așezarea tulceană s-a modelat și funcționat pur și simplu „la umbra zidurilor” acestor trei cetăți, chiar dacă acestea au fost așezate în locuri complet diferite. Așa cum este simplu de dedus din titlu, în acest mini serial de trei episoade, vom vorbi de aceste trei cetăți, care ar merita fiecare câte un volum de sute de pagini, dar cum avem la dispoziție doar în jur de o mie de cuvinte pentru fiecare, ne vom limita doar la datele esențiale ale existenței lor.
Cetatea lui Aegyssus este prima care a fost construită, conform ipotezei I: în jurul anului 360 î.e.n., fie, ipotezei II: în jurul anului 10 e.n. Să menționăm că ipotezele ne aparțin și că o proto cetate a existat pe Colnicul Hora cu multă vreme înainte de venirea lui Aegyssus, indiferent când s-a întâmplat aceasta. Rezumând povestea cetății Aegyssus, putem spune că pe cea mai falnică colină a orașului, din vremuri străvechi, s-a așezat un trib de preistorici (cu sensul etimologic de oameni din perioada preistorică a omenirii), atrași de distanța rezonabilă față de malurile Dunării, inundabile și pline de țânțari, pădurea deasă (s-ar părea că de stejar) și luminișuri, și chiar câteva izvoare de apă, că nu erau tâmpiți să care apă cu găleata sau proto sacaua, jumătate de kilometru. Pentru protecție, ceva mai târziu, aceștia, sau alții, au ridicat niște garduri de piatră, pe care, când aveau timp, le mai înălțau nițel, pentru și mai multă siguranță. La un moment dat, a sosit, în sfârșit Aegyssus, pe care îl chema de fapt Caspios Aegisos și era get sau celt, ca și căpitan de fort. Trebui să mai adăugăm că de prin anul 480 î.e.n. și până prin anul 30 e.n., regiunea noastră a fost componentă a Imperiului Odris (o strânsură de vre-o cincizeci de triburi tracice conduse de cel odris), căruia tulcenii (care nu erau încă tulceni) îi plăteau taxe și impozite. Domnul Caspios Aegisos purtat de ceva ambiții personale, se proclamă „despotis” sau „strategos”, poate chiar „satrap”, după moda timpului când încă nu apăruseră regii, primele două denumiri fiind împrumutate de la greci iar ultima de la persani, care au trecut și ei pe la Tulcea; o poveste care este o altă poveste.
S-ar părea că Aegisos construiește ziduri de cetate adevărată și se descurcă admirabil ca stăpân în zonă (fără să scrijeleze nimeni pe pereți texte de genul „Muie Aegisos!”), până când satrapul (regele) odrisilor, indiferent care era la timpul respectiv, sosește la cetatea de pe colnicul Hora, o cucerește și îl omoară pe conducător. Este foarte interesant și un adevărat mister faptul că după preluarea conducerii regiunii de către romani, aceștia numesc, în continuare cetatea după numele geto-celtului, latinizându-i numele în Aegyssus, care a rămas până în zilele noastre. Toată această poveste istorie nu este o fabulație, ea fiind consemnată de către poetul Ovidiu, exilat cava mai la sud, în cetatea Tomisului, de unde a scris câteva epistole în care menționează existența cetății Aegyssus.
Cetatea/fortul/castrum Aegyssus a rezistat pe poziție până prin anul 1000 e.n., ducând-o din ce în ce mai greu din cauza popoarelor migratoare care făceau ravagii prin zonă. În jurul anului de care aminteam, pecenegii o distrug complet și rămâne pustie până la venirea turcilor, în jurul anilor 1500 e.n.
Paradoxul face ca ruinele celei mai vechi cetăți, în jurul căreia s-a format Tulcea zilelor noastre, să se păstreze și azi, pe colnicul Hora. Bun, din acestea n-a mai rămas mare lucru, dar nu din cauza pecenegilor, care doar au jefuit-o și incendiat-o, ci a tulcenilor de mai târziu, care au cărat gospodărește piatra din ziduri, folosind-o la construirea propriilor case din zonă. Și nici nu s-au mulțumit doar cu atât, au luat chiar și plăcile de marmură tombale, din perioada romană și după ce au făcut stație pe la biserici, au dispărut în neant sau poate refolosite la mormintele noi.
Cam aceasta ar fi povestea cetății lui Aegyssus, în jurul căreia s-a format prima așezare tulceană, ușor de localizat pe partea sudică, unde au mai rămas niște resturi de ziduri, arătând că cetatea era orientată spre partea însorită a colinelor tulcene, cu vedere către golful Zaghen.
Când au sosit turcii, au făcut scandal că nu le place locația și au croit ei o nouă cetate, pe Stânca Tulcei, pe care au numit-o Cetatea lui Osman, despre care puteți să aflați mai multe în episodul următor.
În fiecare săptămână, vom publica un articol în cadrul unui proiect intitulat „Istoria Tulcei în cuvinte, biți și pixeli”(cofinanțat de Primăria Tulcea). Va fi o vară lungă și o toamnă bogată cu articole cuprinzând întâmplări uitate, imagini pierdute și portrete rătăcite, de-a lungul ultimului secol (uneori și mai devreme), în cel mai frumos oraș de pe malurile Dunării de Jos, adică Tulcea.
Nicolae C. Ariton
mistereledunarii.ro
