Vă propunem o serie de articole sub titlul generic „Tulcea, demolări, crime și uitări…”. Recunoaștem că titlul este nițel exagerat, cuvântul „crime” fiind folosit cu înțeles figurat, pornind de la ideea că și demolarea unei clădiri poate fi considerată o „crimă”, dacă aceasta se petrece în anumite condiții și circumstanțe. Și mai grav este faptul că după demolare și trecerea anilor, uitarea s-a așternut peste memoria acestor clădiri, cândva falnice și reprezentative pentru urbea noastre. În locul lor s-au ridicat blocuri din beton armat, un fel de cazemate nițel mai stilizate, iar majoritatea tulcenilor de azi habar nu au câtă istorie se află sub tălpile lor, atunci când se plimbă pe străzile și ulițele frumos asfaltate ale Tulcei. Azi, despre casa în care locuiau pașalele otomane care conduceau Tulcea, devenită primul sediu al Colegiului „Spiru Haret” și demolată în anul 1927 pentru a face loc pavilionului central al acestuia.
Nicolae C. Ariton
Casa Pașei este o clădire despre care nu cred că își mai aduce aminte cineva, având în vedere că a fost construită undeva în jurul anului 1850 – poate chiar mai devreme – ca locuință pentru mutesariful – pașa, cum îl numeau tulcenii – otoman, numit de Înalta Poartă să conducă destinele sangeacului (un fel regiune) Tulcei. Acesta cuprindea întreaga Dobroge, începând cu anul 1864 și până în 1878. Casa Pașei „era” situată fix „sub” pavilionul central al Colegiului Dobrogean „Spiru Haret” și a fost demolată în anul 1926, pentru a-i face loc acestuia. Deci, putem spune că începem cu un mister, cauzat de faptul că nu știm exact când a fost construită clădirea respectivă. În principiu, se consideră că aceasta s-ar fi întâmplat în 1864, anul în care Tulcea a fost ridicată la rangul de capitală de sangeac, adică peste întreaga Dobroge, Constanța fiind doar caza, adică un fel de raion de mai târziu. Cu ocazia sosirii primului mutesarif la Tulcea, în persoana lui Ahmed Rezin Pașa, se zice că s-a construit și Casa Pașei. Întrebarea este unde au locuit predecesorii săi, numiți „cadiu”, și care era o funcție aproape la fel de importantă ca și cea de mutesarif. Bun, dar să nu ne „împotmolim” în observații și deducții pe această temă de an de construcție, pentru a trece la clădirea propriu zisă. Casa Pașei nu era cine știe ce, în comparație, de exemplu, cu Palatul Pașei, construit în 1864-1865 (actualul Muzeu de Artă), fiind mai mult un fel de conac, o casă ceva mai mare, cu un singur cat, dar construită solid, cu un gard țeapăn și o grădină generoasă. De-a lungul celor aproximativ două decenii în care a fost locuită de conducătorii otomani, cum ziceam, începând (probabil) cu 1864 și terminând cu 1878 – când în urma Războiului de Independență (1877-1878), Dobrogea revine alături de România, prin clădire s-au perindat numai puțin de șapte pașale (mutesarifi), unii chiar cu mandat dublu. După 1878, Casa Pașei este „naționalizată” și s-ar părea că o perioadă scurtă de timp a fost sediul Primăriei, sau un „corp” al acesteia, care a ocupat mulți ani clădirea Liceului Turcesc (sediul Delta Cons) situată vis-a-vis. În anul 1883, clădirea este alocată noului înființat „Gimnaziul Real de Băieți”, care din 1897 devine primul liceu din Dobrogea. Viața noii școli nu a fost deloc ușoară, aceasta trebuind să funcționeze cu o parte din cheltuieli suportate de Primărie, care nu prea s-a achitat de sarcină, ba chiar a încercat, cu forța, să se „extindă” ocupând abuziv clădirea, fosta Casă a Pașei. Iureșul creat a fost atât de mare încât din 1885 până în 1890, școala a fost închisă, urmând o altă perioadă tulbure, atât a instituției de învățământ, cât și a Casei Pașei. În anul 1902, se primește finanțare pentru construirea primului corp al liceului, care din 1903 avea să fie numit Liceul „Principele Carol”, este vorba despre corpul de „jos” (sud) al școlii. Noua clădire era aproape identică cu Casa Pașei: tot un etaj, șase rânduri de ferestre la etaj, patru la parter, poziționată însă chiar la stradă, pentru a câștiga spațiu pentru curtea interioară a școlii. Funcționează împreună până în anul 1926, când se hotărăște construirea corpului „central” al liceului, chiar pe locația Casei Pașei, care este demolată. Scurt și eficient, fără regrete prea multe pentru o casă otomană care a trebuit să fie demolată pentru a face loc noului ansamblu arhitectonic a unei instituții de învățământ ce avea să devină faimoasă. Atât noua clădire, cât și liceul.
