Cuvântul sclav din titlu nu este o figură de stil, având înțelesul exact din dicționar: Persoană exploatată și lipsită de orice mijloace de existență, aflată în proprietatea deplină a unui stăpân care îl socotea drept un obiect al său.
Pare incredibil, dar în sangeacul Tulcei, la 1870, încă mai erau aproximativ 5000 de scalvi, după cum afirmă guvernatorul (mutesariful) acestuia, Ismail Bey, în memoriile sale, publicate postum, în 1920. Aceasta în condițiile în care toate țările europene aboliseră sclavia de ani buni, în Țările Române, eliberarea robilor făcându-se în perioada 1843-1854.
Paradoxul sclaviei tulcene era acela că în oraș, în satele turcești și tătare, și în cele creștine nu existau sclavi. Aceștia puteau fi găsiți doar în satele locuite de cerchezi, în număr de aproximativ 20 de mii în toată Dobrogea, dintre care 5 mii erau robi. În Imperiul Otoman, aflat și el în plin proces de reformare, legile privind sclavia erau destul de întortocheate. Astfel, comerțul cu sclavi era complet interzis, dar conform unei înțelegeri între otomani și cerchezi, atunci când aceștia fuseseră deportați din Rusia și primiți în Imperiul Otoman, aceștia aveau dreptul de a deține robi, fiindu-le interzisă doar vânzarea și cumpărarea lor.
Fire luminată și educat, mutesariful Ismail Bey a trimis în mai multe rânduri oficiali, însoțiți de soldați, pentru a-i elibera pe acești nefericiți. Culmea paradoxului este că cei care s-au opus cel mai vehement dezorbirii erau chiar robii, care nu înțelegeau cu nici un chip oferta eliberării necondiționate. Au avut loc contre deseori sângeroase, problema rămânâd nerezolvată și obrazul Înaltei Porți pătat în fața Marilor Puteri Europene, cu această practică primitivă. În aceste condiții, Ismail Bey, organizează la Konak o întâlnire cu hatmanii (bey) cerchezii, pentru a discuta eliberarea sclavilor. După spusele mutesarifului, în memoriile sale, aceștia s-au dovedit foarte înțelegători, mai ales că adminsitrația ototmană plătea pentru fiecare bărbat eliberat suma de 2000 de piaștri (kuruși), , pentru o femeie 1500, iar pentru un copil 500. De asemenea, otomanii le-au oferit familiilor eliberate terenuri și animale pentru muncile agricole. Nu se face nici o referire la sursa acestor bani, care s-ar părea că au fost împrumutați de la diferite bănci, urmând să fie înapoiați din taxele pe producția agricolă obținută de aceștia. Nu există nici informații paralele a existenței și modului de derulare a acestor evenimente. Se știe însă precis, că negoțul cu femei cercheze, care erau considerate cele mai frumoase din Imperiul Otoman, a continuat încă mulți ani. Dar despre acest subiect interesant într-un articol viitor.
Nicolae C. Ariton
imaginea 1, de sus, reprezinta piata de sclavi in constantinopol, tablou de William Allan
imaginea 2, mijloc, o schiță dintr-un ziar englez, de epocă, repezentând o piață de sclavi
imaginea 3, jos, tot dintr-un ziar englez de epocă, reprezentând doi cerchezi supărați
