Un serial savuros despre cafea, cafenele, mistere, statistici aromate și oameni care au știut mereu că cele mai mari evenimente încep cu un fum de tutun și o privire lungă peste ceașcă. Știați că, în 1874, Tulcea avea 59 de cafenele și mai multe cârciumi decât prăvălii? Un oraș unde cafeaua nu era doar băutură, ci stil de viață, politică de salon și prilej de bârfă cu dichis. Începem o călătorie prin aburii istoriei locale, cu povești pe cât de adevărate, pe atât de parfumate. Misterele Dunarii devin gazda săptămânală a rubricii „Prin cafenelele Tulcei, de ieri și… alaltăieri”, parte a proiectului cultural „Tulcea, te citesc!” – un demers cofinanțat de Primăria Municipiului Tulcea și susținut cu toată pasiunea noastră pentru cafea, istorie și firul nevăzut care le leagă.
Primele cafenele tulcene.
Având în vedere că orașul nostru nu s-a sinchisit să lase documente oficiale care să lămurească exact când și cum au apărut primele cafenele, a stabili cu solemnitate o dată precisă ar fi, vorba aceea, un exercițiu de imaginație cu pretenții de adevăr — adică o lipsă de sinceritate istorică cu spumă de lapte deasupra. Tocmai de aceea, în rândurile din episoadele anterioare, v-am oferit variante cât de cât plauzibile despre cine ar fi putut fi acei temerari care au adus în Tulcea primele cești aburinde. Data exactă rămâne un mister, dar locul și tipul lor sunt sigure. Și, pentru că nu ne putem abține de la paranteze, merită spus că, la început, existau două mari categorii de cafenele: cele de cartier și cele ale breslelor. Ca peste tot în Imperiul Otoman, primele au fost cele de cartier, lipite, la propriu, de geamie, astfel încât pelerinii evlavioși să poată trece rapid de la rugăciune la cafea, fără pauză între îndatoriri spirituale și cele strict aromatice. Aceste localuri erau așezate în inima mahalalei, acea formă de organizare urbană a vremii, unde arborii umbroși încercau să ofere răcoare, iar geamia modestă, din lemn, veghea peste toate. Mai târziu, aceste construcții timide au fost înlocuite de geamii impunătoare, cu minarete de 15-20 de metri, care dominau peisajul. În jur se găseau fântâna principală, prăvăliile negustorilor și, firește, cafenelele — pentru ca viața comunității să se poată desfășura între un pahar de apă, o vorbă de negoț și o ceașcă de cafea. Nici cimitirul nu lipsea din peisaj, fiind plasat la o distanță rezonabilă, astfel încât cartierul musulman să funcționeze ca un mic univers închis, unde totul se întâmpla pe câteva sute de metri pătrați. În Anatolia, cafenelele erau structuri ușoare din lemn, atent așezate pentru a fi văzute și, la rândul lor, pentru a vedea trecătorii. Principiul era același cu al bistrourilor franceze de mai târziu, unde spectacolul străzii era aproape la fel de important ca băutura din fața ta. Diferența era că, în Anatolia, clima blândă permitea șederea îndelungată afară, pe o proto terasă, aproape tot anul. La Tulcea însă, iernile aspre, țânțarii flămânzi de după apus și muștele cu personalitate proprie complicau treaba. Așa se explică de ce, la fel ca în Istanbul, cafenelele tulcene erau mai degrabă mici, dar numeroase — raportul cu populația fiind, am zice, disproporționat, dar perfect justificat. Un indiciu că aceste cafenele erau mai apropiate de geamie decât de prăvălie este existența pamurluk-ului, vestibulul în care clienții își lăsau încălțările înainte de a păși în interior, la fel ca în lăcașul de cult. Înăuntru, cafeneaua propriu-zisă, adică meydan-ul, avea pardoseală de lemn și, de-a lungul pereților, divane (kervet) pe care mușteriii se așezau cu picioarele încrucișate, pregătiți să soarbă cafeaua și poveștile locului. În colțul opus intrării trona ocak-ul, soba cu vatră unde se pregătea cafeaua și se păstra întreg arsenalul de ustensile. Cel mai de seamă loc din cafenea era însă bașședir-ul, „divanul de frunte”, rezervat celor cu greutate socială și spirituală: imamul geamiei, învățătorii, funcționarii și negustorii importanți. Aici, între două înghițituri, se discutau stările de spirit ale comunității, se evaluau din perspectiva religiei și se hotăra dacă erau acceptabile sau nu pentru administrație. Într-un fel, acest colț era un fel de „centru de presă” ante-litteram, în care știrile intrau, se analizau și ieșeau sub formă de opinii autorizate. Și totuși, inima cafenelei nu era nici divanul de frunte, nici soba, ci stăpânul locului — cafegiul. El își petrecea timpul la ocak, aparent preocupat de cești și zaț, dar cu urechile ciulite la conversațiile celor mari, gata să împărtășească noutățile cu restul clienților. Un cafegiu bine informat își asigura jumătate din succes doar prin povești. Piesa centrală a arsenalului său era yașmak-ul, o sobă cu hotă de ventilare, pe ale cărei margini atârnau cu grijă ustensilele și ceștile. În funcție de gusturile patronului, acest mic șemineu putea fi modest sau opulent, dar întotdeauna era plasat strategic, în mijlocul meydan-ului, ca să se vadă clar cine e, de fapt, stăpânul cafelei și al informației.
Fotografiile reprezintă, în ordine, „interiorul unei cafenele otomane, în anul 1854, într-un tablou realizat de Amadeo Preziosi” și „bazarul tulcean într-o fotografie din anul 1927”
