Un serial savuros despre cafea, cafenele, mistere, statistici aromate și oameni care au știut mereu că cele mai mari evenimente încep cu un fum de tutun și o privire lungă peste ceașcă. Știați că, în 1874, Tulcea avea 59 de cafenele și mai multe cârciumi decât prăvălii? Un oraș unde cafeaua nu era doar băutură, ci stil de viață, politică de salon și prilej de bârfă cu dichis. Începem o călătorie prin aburii istoriei locale, cu povești pe cât de adevărate, pe atât de parfumate. Misterele Dunarii devin gazda săptămânală a rubricii „Prin cafenelele Tulcei, de ieri și… alaltăieri”, parte a proiectului cultural „Tulcea, te citesc!” – un demers cofinanțat de Primăria Municipiului Tulcea și susținut cu toată pasiunea noastră pentru cafea, istorie și firul nevăzut care le leagă.
Primele cafenele și încă puțină istorie a cafelei.
Între anii 1554–1555, s-a deschis prima cafenea din Istanbul, fondată cu mult curaj de doi negustori sirieni, Hakem din Aleppo și Șems din Damasc, tocmai în cartierul Tahtakale, un loc unde comerțul pulsa printre iatagane și mirodenii, chiar în spatele Bazarului Egiptean. Din punct de vedere social, cartierul era un amestec pitoresc de negustori, meșteșugari, marinari, artiști, hamali, servitori și truditori cu ziua. Primii clienți ai cafenelei proveneau, cum era de așteptat, din aceste categorii – mai ales din cele inferioare – dar asta nu înseamnă că toate cafenelele vremii erau niște hrube pline de năravuri și fum. Într-un timp surprinzător de scurt, cafenelele au început să răsară ca ciupercile după ploaie, în special în jurul geamiilor. Motivul acestei înfloriri neanunțate era legat de însăși structura societății otomane musulmane. Geamiile erau centrul vieții de cartier, iar în jurul lor se formau comunități de credincioși practicanți, mereu dornici de o cafea între două rugăciuni. Așa se face că, în preajma geamiilor, cafenelele au devenit rapid spații semi-sacrale, unde se bea o cafea fierbinte și se ascultau fragmente din cărți sfinte, fie citite, fie explicate de derviși înfocați. Dar, cum firea omului e jucăușă, chiar și la musulmani, discuțiile ajungeau adesea să deraieze în chestiuni lumești și bârfe nevinovate. Existența cafenelelor de cartier le oferea oamenilor șansa – pentru prima dată – de a evada din rutina zilnică și de a sta la povești. Cam în aceleași condiții au apărut și primele cafenele la noi, la Tulcea. Desigur, totul s-a întâmplat mai târziu, probabil pe la finalul anilor 1700, când micul sat pescăresc s-a transformat într-un orășel ceva mai răsărit, populat de oameni așezați în umbra unei garnizoane otomane. Aceasta supraveghea navigația pe Dunăre și le aducea localnicilor o protecție relativă… și câteva bătăi de cap în vreme de război. Între timp, istoria cafenelelor deja avea gustul dulce-amar al gloriei și al scandalului: de la băutură angelică la motiv de interdicții. Primele închideri s-au produs în Cairo, chiar acolo unde cafenelele apăruseră pentru prima dată – în timpul Ramadanului din 1535. Au fost percheziționate și închise pentru câteva zile, cât să se calmeze spiritele. Pentru a înțelege de ce au deranjat cafenelele, să-l ascultăm pe călătorul francez Jean Chardin, pe la 1600: „Oamenii discutau liber despre politică, jucau șah și table, molahii și dervișii rosteau morală în timp ce clienții își vedeau netulburați de povești. Un poet recita poeme de dragoste, un derviș striga despre vanitate, iar un vagabond se declara Mesia.”
Fotografiile reprezintă, în ordine, „la o cafea, sub coloane, în bazarul tulcean” și „Miniatura unei cafenele din Tahtakale, Istanbul, probabil prima cafenea deschisă în Tahtakale, Constantinopol”
