Un serial savuros despre cafea, cafenele, mistere, statistici aromate și oameni care au știut mereu că cele mai mari evenimente încep cu un fum de tutun și o privire lungă peste ceașcă. Știați că, în 1874, Tulcea avea 59 de cafenele și mai multe cârciumi decât prăvălii? Un oraș unde cafeaua nu era doar băutură, ci stil de viață, politică de salon și prilej de bârfă cu dichis. Începem o călătorie prin aburii istoriei locale, cu povești pe cât de adevărate, pe atât de parfumate. Misterele Dunarii devin gazda săptămânală a rubricii „Prin cafenelele Tulcei, de ieri și… alaltăieri”, parte a proiectului cultural „Tulcea, te citesc!” – un demers cofinanțat de Primăria Municipiului Tulcea și susținut cu toată pasiunea noastră pentru cafea, istorie și firul nevăzut care le leagă.
Odată cu trecerea timpului, cafenelele tulcene au evoluat – sau poate „s-au adaptat climatic” – într-un soi de hibrid botezat ceainărie-cafenea. Ne confirmă fenomenul însuși pictorul Constantin Găvenea, în cartea sa „Tulcea de odinioară”, unde descrie cum, pe Strada Progresului, după tipografie, se înșirau ceainăriile-cafenele ale grecilor Laghias, Aelite și Panait, plus a românului Bounegru – toate echipate strategic cu biliard, table, cărți de joc și ziare, exact cât să te apuce amiaza fără să-ți dai seama. „Acolo, în saloanele dichisite sau la mesele scoase pe trotuar, se servea, cu binecunoscutul ceremonial demn de un congres diplomatic, ceaiul „precuscă” (cu zahărul în dinți, evident) sau cafeaua turcească, cu un caimac gros cât speranțele unui poet debutant, fiartă în nisip în ibrice de alamă și turnată în cești mari, fără toartă, pe care trona semiluna roșie.” Cam așa arăta atmosfera interbelică a Tulcei, fără de care, sincer, nu ai fi putut imagina orașul. Sigur, suntem puțin în contratimp cu anii 1870 anunțați în titlu, dar am apelat la mărturia distinsului Găvenea pentru a sublinia că încă de pe atunci cafeneaua devenise un bun comun, democratizată și patronată de naționalități variate. Totuși, trecuseră, ce-i drept, vreo 350 de ani de la deschiderea primei Kavehan din Constantinopol și de când soțiile otomanilor puteau divorța dacă soțul nu era în stare să le asigure doza zilnică de cafea. Să ne imaginăm doar consumul necesar pentru un harem mediu… probabil că doar aprovizionarea era, în sine, un act de curaj. Continuăm cu un citat delicios din presa de dinainte de Primul Război Mondial, care ne informează că la Babadag, în 1909, cafenelele turcești încă trăiau într-un soi de „stand-by” istoric, neatinse de modernitate, exact ca în urmă cu două-trei secole. Articolul, publicat în „Ecoul Tulcei” la 20 septembrie 1909, merită redat aproape integral. Deși face doar tangențial referire la cafenele, surprinde magistral atmosfera locului, dar și nivelul de cultură al unor români convinși că Babadagul – ca și Tulcea, de altfel – se află la o aruncătură de băț de Constantinopol. Cu alte cuvinte, niște suburbii mai exotice ale marelui Stambul. Cosmopolitismul Babadagului se desfășura nestingherit: turcii păreau să trăiască într-o permanentă meditație asupra gloriilor otomane, complet deconectați de vâltoarea lumii reale, în timp ce restul etniilor își vedeau de treburi cu aceeași naturalețe. Articolul din „Ecoul Tulcei” relata astfel: „Babadagul a fost recunoscut oficial ca staţiune climaterică şi balneară și a fost de ajuns ca vestea să răzbată în public pentru ca o sumă de vizitatori — chiar dintre cei convinși că Babadagul se află la cel puțin 20 km de Stambul — să vină să-l vadă și să descopere, uluiți, că această localitate turcească există… în România! Populaţia Babadagului e compusă din turci, bulgari, români, greci, armeni şi prea puţin ruşi. Cafenelele de aici oferă acelaşi confort ca acelea din cea mai înfundată mahala a Constantinopolului. Viaţa locuitorilor, în special a turcilor, e de-a dreptul orientală: cafeaua – veritabilă! – se bea în filigene, stând turcește pe un pat mare de scânduri, acoperit cu rogojini şi împrejmuit de o bară de lemn pe care turcii greoi îşi întind picioarele şi stau la taifas. Un astfel de tablou sintetizează perfect viaţa trândavă şi plină de lene a orientalilor. Singura problemă e transportul anevoios: fiind la 35 km de Tulcea, cheltuielile sunt mari și se reflectă în preţul consumului. O cale ferată ar aduce fericirea acestui orăşel.” SFÂRȘIT
Fotografiile reprezintă, în ordine, „Un cafegiu din insula Ada Khale, anul 1953” și „Un magazin alimentar, din România, cu oferta de cafea, anii optzeci”.
