Un serial savuros despre cafea, cafenele, mistere, statistici aromate și oameni care au știut mereu că cele mai mari evenimente încep cu un fum de tutun și o privire lungă peste ceașcă. Știați că, în 1874, Tulcea avea 59 de cafenele și mai multe cârciumi decât prăvălii? Un oraș unde cafeaua nu era doar băutură, ci stil de viață, politică de salon și prilej de bârfă cu dichis. Începem o călătorie prin aburii istoriei locale, cu povești pe cât de adevărate, pe atât de parfumate. Misterele Dunarii devin gazda săptămânală a rubricii „Prin cafenelele Tulcei, de ieri și… alaltăieri”, parte a proiectului cultural „Tulcea, te citesc!” – un demers cofinanțat de Primăria Municipiului Tulcea și susținut cu toată pasiunea noastră pentru cafea, istorie și firul nevăzut care le leagă.
O scurtă (și aromată) istorie a cafelei.
Ah, cafeaua! Licorile au curs multe pe lume, dar puține au străbătut drumuri mai lungi și mai exotice decât ea. Ca să ajungă până la Tulcea, bobul de cafea a trebuit să treacă prin aventuri demne de un roman oriental, cu escale obligatorii prin Istanbul, mătăsuri, rugăciuni și… capre exaltate. Legenda cu numărul unu, ușor parfumată cu misticism, ne povestește despre un tânăr yemenit, pe nume Khaldi, care a observat ceva cu totul straniu: caprele sale, altminteri molcome, o luau razna de bucurie după ce ciuguleau niște fructe roșii. Dând dovadă de un fler aproape științific, păstorul nostru a dus fructele cu pricina la o mănăstire musulmană. Acolo, șeicul dervișilor le-a fiert, iar rezultatul a fost un lichid amărui și ușor aromat care ținea somnul la distanță. Ideal pentru nopți lungi de rugăciune și insomnii sacre. A doua poveste, mai spirituală, vine cu iz de revelație în deșert. Un derviș istovit de drum și de soare primește o inspirație divină: să guste fructele unui mic arbust. Cum dantura nu era în cea mai bună formă, le înmoaie în apă și bea zeama. Brusc, reînvigorat și plin de evlavie, pornește prin lume predicând miracolul cafelei – elixir cu adevărat ceresc! Dar nu doar sfinții și caprele s-au bucurat de descoperirea cafelei. Unele triburi africane, cu mult pragmatism, zdrobeau boabele crude și le amestecau cu grăsime animală, formând niște chifteluțe energizante. Aparent, excelente pentru război și dansuri sălbatice. Până pe la mijlocul secolului al XIV-lea, când toate aceste povești se plimbau de la gură la gură, cafeaua era încă un secret bine păstrat în chiliile dervișilor. Se bea fierbinte, în tăcere și cu mare respect, ca un soi de poțiune mistică. Dincolo de mister, cafeaua începe să călătorească și mai mult datorită caravanelor. Nu oricare, ci cele ale hadjiilor – pelerini musulmani plecați în drumul sfânt spre Mecca. Ei, acești călători evlavioși și obosiți, gustă pentru prima dată băutura revigorantă undeva între Istanbul și Damasc. Când afli că erau însoțiți și de soldați otomani și de funcționari cu chef de viață, înțelegi cum s-a răspândit cafeaua atât de repede printre toate păturile sociale – de la derviș la dregător. Între timp, în Etiopia, unii mai experimentali produceau un soi de vin din fructele fermentate ale cafelei. Un vin ciudat, care însă nu a avut deloc farmecul fierbintei qahwa – nume ce se traduce poetic prin „băutura ce alungă somnul”. Un rol important în această odisee l-au jucat și dervișii rătăcitori, adevărați ambasadori ai culturii și ai cafelei. Mai rapizi și mai eficienți decât orice pelerin sau negustor, ei au dus vestea cafelei în cele mai îndepărtate colțuri ale Imperiului Otoman. Și uite-așa, ne întoarcem la Tulcea noastră dragă. E oare posibil ca obiceiul de a bea cafea să fi pătruns aici odată cu caravanele de derviși? Deloc imposibil! La urma urmei, „Vadul mieilor” – loc de trecere al Dunării – era frecventat de transhumanți, negustori și tot soiul de personaje care nu s-ar fi dat înapoi de la o ceașcă aromată. Totuși, nu caravanele au aprins în mod oficial pasiunea pentru cafea pe plaiurile noastre. Nu, cafeaua a avut nevoie de ceva mai mult: binecuvântarea religioasă. Într-o lume musulmană în care orice plăcere lumească era privită cu suspiciune, cafeaua a avut nevoie de o aură sacră pentru a nu fi interzisă. Și iată că, la începutul secolului al XVI-lea, un anume Ibn ‘Abd al-Ghaffar descrie ritualul cafelei în cercurile sufiților: „…Ei beau cafea în fiecare luni și vineri, din vase de lut roșu, într-o ceremonie aproape muzicală, în care ceștile treceau de la stânga la dreapta, iar gura rostea neîncetat: La illahail’Allah…” Cafeaua a devenit, încet-încet, o băutură… aproape îngerească. Într-o legendă, însuși îngerul Gabriel i-o oferă profetului Mahomed într-un vis. În altă poveste, regele Solomon, ajuns într-un oraș copleșit de boală, poruncește arhanghelului să prepare o infuzie de cafea, iar oamenii – ghici ce? – se vindecă pe loc. Și uite-așa, dintre caprele lui Khaldi și rugăciunile sufiților, dintre vinurile uitate și chiftelele de cafea, a luat naștere băutura care avea să cucerească lumea – și, mai târziu, ceștile noastre de la Tulcea.
Fotografiile reprezintă, în ordine, pe tânărul Khaldi și caprele sale consumatoare de cafea, și bazarul tulcean, perioada interbelică, „sub coloane” o ceainărie-cafenea.
