Un serial savuros despre cafea, cafenele, mistere, statistici aromate și oameni care au știut mereu că cele mai mari evenimente încep cu un fum de tutun și o privire lungă peste ceașcă. Știați că, în 1874, Tulcea avea 59 de cafenele și mai multe cârciumi decât prăvălii? Un oraș unde cafeaua nu era doar băutură, ci stil de viață, politică de salon și prilej de bârfă cu dichis. Începem o călătorie prin aburii istoriei locale, cu povești pe cât de adevărate, pe atât de parfumate. Misterele Dunarii devin gazda săptămânală a rubricii „Prin cafenelele Tulcei, de ieri și… alaltăieri”, parte a proiectului cultural „Tulcea, te citesc!” – un demers cofinanțat de Primăria Municipiului Tulcea și susținut cu toată pasiunea noastră pentru cafea, istorie și firul nevăzut care le leagă.
Narghilea și tabamel.
Dacă aruncăm o privire mai atentă la fotografiile cafenelelor de acum un secol și jumătate, observăm un fenomen curios: clienții par mai interesați să mângâie cu grație narghileaua decât să-și salute cafeaua cu o sorbitură. Felegeana, săraca, era doar un decor auxiliar în acest ritual al fumului dens. Acest obiect – adevărat simbol al spiritului otoman și al leneviei contemplative – este o invenție antică, pierdută undeva între nisipurile Persiei (adică Iranul de azi) și legenda. Se pare că inițial se fuma printr-o nucă de cocos, perfect potrivită pentru hașiș sau opiu – doar nu pentru banalul tutun, care avea să vină abia mai târziu, odată cu Americile. Când tutunul și narghileaua s-au întâlnit, undeva prin secolul al XVI-lea, a fost dragoste la prima inhalare. Dar să nu ne lăsăm păcăliți: nici azi nu se fumează „tutun curat” în narghilea. Se folosește un amestec respectabil, numit „tabamel”, compus din 30% tutun și 70% melasă de fructe, miere și iluzii aromate. Tutunul preferat? Negru și iranian, evident. Iar aromele pot merge de la mere și struguri până la mentă, cappuccino și chiar cola – pentru cei care își doresc un fum cu gust de fast-food oriental. Secretul unei narghilele reușite stă în construcția sa: un vas cu apă rece (eventual îmbogățită cu petale de trandafir sau ceva parfumant), o pipă verticală și un bol în care un cărbune încins la 450°C topește tabamelul cu o eleganță demnă de laboratorul unui mic chimist turc. Fumătorul trage apoi cu aplomb din furtunul flexibil, savurând fumul cu o satisfacție aproape filozofică. Când s-a aflat că fumatul ucide, s-a crezut că narghileaua e soluția miraculoasă: „E filtrată prin apă, deci e sănătoasă!” – o logică demnă de epoca aburilor. Din păcate, știința modernă a stricat farmecul: fumul de narghilea e chiar mai toxic, conținând generos dioxid de carbon și gudron cât pentru două țigări la preț de una. E drept că nicotina e mai puțină, dar cum o „ședință” de narghilea echivalează cu o sută de țigări, avantajul e mai mult poetic decât medical. Se pare că prin Turcia, cafeaua a devenit o obișnuință destul de târziu, pe la jumătatea secolului XX, din cauza sărăciei și a unor interdicții religioase ceva mai stricte. În schimb, la Tulcea anilor 1870, narghileaua și cafeaua erau la loc de cinste printre turci, tătari, lazi și cerchezi. Dovadă? Statisticile oficiale ale anului 1874, care numără 59 de cafenele și 46 de tutungerii – cifre care spun totul despre prioritățile locale. Nu știm cât de rafinați erau musulmanii tulceni ai vremii, dar, având prin preajmă negustori înstăriți, ingineri ai Comisiei Europene a Dunării și diplomați plictisiți, sigur și-au mai șlefuit obiceiurile. Se știa, de pildă, că narghileaua se folosește doar cu mâna dreaptă – stânga fiind rezervată altor activități mai puțin nobile. În vas se punea uneori gheață, pentru un fum „catifelat”, iar cei mai exigenți adăugau suc de portocale, lămâie sau ceai aromat. Bineînțeles, existau și amatorii de senzații tari, care turnau puțin vin în apă. Rezultatul? Fumul devenea mai „vesel”, iar fumătorul, pe măsură. Cu cât vinul era mai mult, cu atât conversația se înviora, iar narghileaua devenea, practic, un instrument muzical de socializare. Singurul inconvenient serios era igiena. Spre deosebire de modelele moderne, „multi-user”, narghileaua de acum 150 de ani era una singură, trecută din mână în mână ca o „pipă a păcii” între mușterii. În consecință, microbii se bucurau de o circulație liberă, la fel ca fumul. Nu e de mirare că epidemiile de holeră găseau rapid drumul spre cafenele – locurile unde, la propriu, lumea trăgea adânc în piept spiritul vremii.
Fotografiile reprezintă, în ordine, „Ilustrată cu Tulcea 1917-1918, strada Elisabeta Doamna, cu mai multe cafenele” și „Fotografie cu o cafenea din Constantinopol, cu cafegii și narghilele”.
