Un serial savuros despre cafea, cafenele, mistere, statistici aromate și oameni care au știut mereu că cele mai mari evenimente încep cu un fum de tutun și o privire lungă peste ceașcă. Știați că, în 1874, Tulcea avea 59 de cafenele și mai multe cârciumi decât prăvălii? Un oraș unde cafeaua nu era doar băutură, ci stil de viață, politică de salon și prilej de bârfă cu dichis. Începem o călătorie prin aburii istoriei locale, cu povești pe cât de adevărate, pe atât de parfumate. Misterele Dunarii devin gazda săptămânală a rubricii „Prin cafenelele Tulcei, de ieri și… alaltăieri”, parte a proiectului cultural „Tulcea, te citesc!” – un demers cofinanțat de Primăria Municipiului Tulcea și susținut cu toată pasiunea noastră pentru cafea, istorie și firul nevăzut care le leagă.
Majoritatea acestor întreprinderi respectabile, specializate în pregătirea tutunului, funcționau, desigur, în câte o cămăruță strategico-romantică, cu ușă la o stradă atât de îngustă și întortocheată încât abia încăpeai cu două gânduri simultan. Acolo își deschideau micile prăvălii, unde își vindeau marfa. Cum concurența era însă mai aprigă decât jarul din lulea, mulți negustori turci de tutun au coborât, cu tot cu ambițiile lor, spre străzile de lângă Dunăre și în bazar — locuri cu vad bun și mușterii pe măsură. În spații și mai înguste — și, prin minune, și mai ieftine — s-au deschis primele tutungerii, cu rafturi din lemn unde tronau sortimentele de tutun. Patru la număr, fiecare cu personalitatea lui: „iavach” (slab, pentru domoliți), „orta” (mediu, pentru indeciși), „dokanakleu” (picant, pentru cei cu antrenament) și „serf” (puternic, pentru viteji). Veneau sub formă de fâșii lungi, tăiate foarte fin, în nuanțe de galben spre auriu — culoarea preferată a otomanilor, probabil pentru că amintea mereu de aur, fie el real sau doar în visele lor comerciale. Prețul? O nimica toată: între 18 și 20 de kuruși ocaua. Cum prin bazar roiau zilnic sute de oameni, veniți pe Dunăre, sau din stepa Dobrogei, cu diverse treburi, tutungeriile trebuiau, normal, să ofere și sortimente străine — cel mai lăudat fiind tutunul din Macedonia, scump și mofturos. Bineînțeles că aveau și tutun de narghilea, „tabamelul”, acel tutun brun, importat cu trudă din Persia (actualul Iran), pregătit după rețete tainice. Pentru că se strica mai repede decât promisiunile unui negustor grăbit, era păstrat în vase de lut sau borcane de sticlă — variantele de lux — bine închise, asemeni recipientelor în care spițerii își țineau prafurile miraculoase. Cum ciubucul era folosit cu o frecvență demnă de un obiect sfânt — un otoman respectabil nu se despărțea de el nici în somn, dacă se putea — acest instrument a evoluat treptat în mici opere de artă. Desigur, nu oricine avea bani de un ciubuc din chihlimbar, care costa cât să-ți vină să renunți la tutun. Tulcenii otomani mai avuți se mulțumeau cu lulelele din lut, schimbate din două în două săptămâni, dar mânuiau cu mândrie tije migălos lucrate din lemn de cireș sau trandafir, adevărate podoabe la care un meșter „ciubucar” muncea săptămâni întregi. Prin mahalaua turcească tulceană puteai zări, în câte o curte umbrită, vreun bătrân meșter aplecat ore întregi asupra unei tije de ciubuc, transformând lemnul într-o mică bijuterie. Ici-colo fumega și câte un cuptor de ars lut, unde se nășteau lulelele menite să ardă tutunul ciubucului. Soarta lor era însă scurtă — jarul le crăpa repede, rareori rezistând mai mult de 2–3 săptămâni. Motiv pentru care erau ieftine, fabricate aproape „industrial” și accesibile oricărui turc de rând care avea o lețcaie în buzunar. Cu o astfel de lulea și o tije de stuf, obținea imediat un ciubuc numai bun de povestit în jurul lui. Cei mai fuduli dintre amatorii de fum își cumpărau de la negustorii evrei ciubuce cu lulea din sticlă colorată, imitații de chihlimbar menite să impresioneze prin cafenelele portului. Jurau cu mâna pe inimă că sunt adevărate și povesteau, cu aerul unor exploratori neînțeleși, că le-au găsit într-o comoară ascunsă pe malul Dunării — povești numai bune de spus la ceas de înserat.
Fotografiile reprezintă, în ordine, „Boierul Iordache Filipescu, gravură de Charles Doussault, 1843” și „Bazarul tulcean, 1898”.
