Un serial savuros despre cafea, cafenele, mistere, statistici aromate și oameni care au știut mereu că cele mai mari evenimente încep cu un fum de tutun și o privire lungă peste ceașcă. Știați că, în 1874, Tulcea avea 59 de cafenele și mai multe cârciumi decât prăvălii? Un oraș unde cafeaua nu era doar băutură, ci stil de viață, politică de salon și prilej de bârfă cu dichis. Începem o călătorie prin aburii istoriei locale, cu povești pe cât de adevărate, pe atât de parfumate. Misterele Dunarii devin gazda săptămânală a rubricii „Prin cafenelele Tulcei, de ieri și… alaltăieri”, parte a proiectului cultural „Tulcea, te citesc!” – un demers cofinanțat de Primăria Municipiului Tulcea și susținut cu toată pasiunea noastră pentru cafea, istorie și firul nevăzut care le leagă.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, Bucureștiul dădea pe dinafară de cafenele. Erau atâtea, că riscai să te împiedici de ele la fiecare colț de uliță, iar aroma de cafea tare și fum de narghilea plutea peste oraș ca o ceață parfumată. Cafenelele bucureștene din acele vremuri se aflau undeva la mijlocul drumului între Orientul leneș și Occidentul grăbit — exact ca societatea românească, care încă nu se hotărâse dacă preferă să bea cafeaua pe terasă sau tolănită pe divan. În 1856, în această junglă de cafele și conversații, apare un personaj inedit: un polonez românizat, domnul Fialkowski. Omul venise în București odată cu Războiul Crimeii, când orașul era plin de soldați și ofițeri din toate imperiile posibile și imposibile, iar zarva era demnă de un roman de aventuri. Fialkowski, cofetar de meserie și comerciant isteț, a înțeles repede că bucureșteanul are o slăbiciune: îi place să vorbească mult și să bea și mai multă cafea. Așa că, în același an, deschide o cafenea la parterul și subsolul casei Torok, în apropiere de Calea Victoriei, intitulată simplu, dar convingător, „Cafenea și cofetărie”. La început, clienții au venit atrași de prăjiturile franțuzești, care făceau furori. Dar curând, locul a devenit un fel de mic Paris la poalele Carpaților. Fialkowski a deschis și un „salon fasionabil”, cu jurnale franțuzești, germane și românești, pentru aceia care voiau să-și bea cafeaua cu un aer de intelectual preocupat. Curând, cafeneaua s-a umplut de artiști, actori, scriitori, diplomați și avocați — adică exact genul de oameni care pot vorbi ore întregi despre orice, fără să ajungă la o concluzie. Constantin Bacalbașa avea perfectă dreptate când spunea că „Fialkowski nu mai era o cafenea, ci o instituție”. Într-adevăr, acolo se dezbăteau cu aceeași pasiune ultimele piese de teatru, dar și ultimele bârfe de pe Podul Mogoșoaiei. Atmosfera era vie, intelectuală și, cel mai adesea, spirituală — uneori chiar prea spirituală, căci scânteile conversațiilor se transformau adesea în focuri de artificii verbale. Nu era loc de politică ori conspirații otomane; era loc de ironie, umor și multă cafea. Iar uneori, și de câte un leu. La propriu. Aici intră în scenă domnul Costache I. Câmpineanu, politician respectabil și amator declarat de animale exotice. Cum alții își plimbau câinii prin Cișmigiu, Câmpineanu își plimba leii. Avea trei pui de leu de vreo patru-cinci luni, ținuți acasă într-o cușcă, și scotea zilnic câte unul la aer. Cu zgardă, cu lanț — totul regulamentar. Plimbarea se termina invariabil la Cafeneaua Fialkowski, unde micul leu era tratat ca un client obișnuit. Bucureștenii se obișnuiseră cu vederea lui; doar chelnerii tresăreau uneori când puiul mârâia spre farfuriile cu cozonac. Dar într-o seară, lucrurile au luat o întorsătură… croită prost. Leul, aparent deranjat de un anume domn Ștefănescu, care vorbea singur la o masă (ceea ce, la Fialkowski, nu era deloc neobișnuit), a decis să-i atragă atenția. Cu colții. Direct în haina lui, un splendid macferland englezesc. Domnul Ștefănescu a țipat „ca la vadul sacagiilor”, iar scandalul a fost pe măsură. Câmpineanu, om de onoare, a scos banii pe loc: 60 de lei, o sumă care făcea să amețească și un bancher. A plătit, dar, cu o logică impecabilă, a cerut haina înapoi, declarând că dacă a cumpărat-o, îi aparține. Așa că l-a dezbrăcat pe domnul Ștefănescu chiar acolo, lăsându-l în jiletcă roșie, tremurând de frig, dar, se pare, împăcat sufletește: onoarea fusese salvată, chiar dacă haina, nu. Astfel de scene condimentau zilnic atmosfera cafenelei, care a rămas în memoria orașului drept un loc al spiritului, al glumei fine și al unei eleganțe aparte. Alte cafenele ale vremii — unele poate mai luxoase, mai dichisite — s-au pierdut în negura istoriei. Dar Fialkowski a rămas sinonim cu Bucureștiul acela în care cafeaua era pretextul, iar conversația — adevărata băutură tare.
Fotografiile reprezintă, în ordine, „Interior cafenea Constantinopol 1900, foto Guillaume Berggren” și „Ilustrată Tulcea, anul 1913, cu mai multe cafenele pe str. Elisabeta Doamna”.
