Un serial savuros despre cafea, cafenele, mistere, statistici aromate și oameni care au știut mereu că cele mai mari evenimente încep cu un fum de tutun și o privire lungă peste ceașcă. Știați că, în 1874, Tulcea avea 59 de cafenele și mai multe cârciumi decât prăvălii? Un oraș unde cafeaua nu era doar băutură, ci stil de viață, politică de salon și prilej de bârfă cu dichis. Începem o călătorie prin aburii istoriei locale, cu povești pe cât de adevărate, pe atât de parfumate. Misterele Dunarii devin gazda săptămânală a rubricii „Prin cafenelele Tulcei, de ieri și… alaltăieri”, parte a proiectului cultural „Tulcea, te citesc!” – un demers cofinanțat de Primăria Municipiului Tulcea și susținut cu toată pasiunea noastră pentru cafea, istorie și firul nevăzut care le leagă.
Bresle, șefi peste cafea și alte cafenele românești.
În zorii veacului al XIX-lea, imediat după 1812, Valahia a descoperit nu doar gustul cafelei, ci și gustul organizării corporatiste avant la lettre. Vânzătorii de cafea en-gros, en-detail și patronii de cafenele, probabil sătui să se certe pe prețul unei cești aburinde, au decis să se constituie într-o breaslă: cu statut, patron spiritual, steag și biserică, pentru ca totul să capete o aură sacră și să fie mai greu de contestat. Biserica „Izvorul Tămăduirii”, ctitorită de domnitorul Nicolae Mavrogheni, a devenit astfel sediul oficial al sărbătorilor cafegiilor, până în 1859, când contextul istoric a impus, cum era firesc, o altă „repoziționare pe piață”. Ca dovadă că unirea face puterea (sau cel puțin cafeaua mai ieftină la en-gros), breasla cafegiilor s-a unit la un moment dat cu cea a tutungiilor și, inexplicabil pentru noi, și cu cea a tabaciilor. Nu este clar dacă „tabacii” erau comercianți de tutun sau tăbăcari de piele, dar ironia istoriei ne face să ni-i imaginăm negociind deopotrivă prețul foițelor de narghilea și al curelelor de opinci. Cert e că sărbătorile lor s-au mutat la Biserica Sf. Stelian – Lucaci, unde se păstrează și astăzi o pictură a „Izvorului Tămăduirii”, datând din 1862, comandată și plătită din fondurile corporației cafegio-tutunghio-tabaciale. Însă breasla nu era doar pretext pentru praznice pioase. În anul 1812, ea plătea un impozit de 850 de taleri – cea mai consistentă contribuție fiscală dintre toate breslele din Valahia, depășind cu eleganță giuvaergiii și alte bresle mult mai numeroase. Semn că încă de pe atunci cafeaua era un lux demn de impozitat ca atare și că fiscaliștii, deși lipsiți de espressoare, știau să miroasă profitul. Pe lângă cafegiii independenți, Bucureștiul dispunea și de un „vel-cafegiu” (sau cafegi-bașa, pe filieră turcească) la Curtea Domnească – un slujbaș a cărui misiune era să vegheze asupra cafelei, zahărului și întregului arsenal de ibrice, felegene și zarfuri de argint ori aur, ornate cu pietre prețioase. Funcția era împrumutată de la fastuoasa curte otomană, unde sultanii știau foarte bine că imperiile se conduc cu spadă și cafele tari. După revoluția lui Tudor Vladimirescu, în 1823, Mitropolia însăși închiria unui anume Ștefan Saghiiadinvis o prăvălie centrală, pentru 400 de taleri pe an, cu scopul de a deschide o cafenea dotată și cu biliard. Cafeneaua era totuși limitată de clauza strictă de a nu comercializa alcool – dovadă că modernizarea mergea înainte, dar nu chiar cu pași de tango. Alt loc predilect pentru consumul de cafea era baia publică. Aceste hamamuri bucureștene, veritabile „spa-uri” avant la lettre, veneau cu servicii complete: băi calde și reci, dulceață, apă de trandafiri, bragă și, bineînțeles, cafea. Se fuma ciubucul cu tutun, în timp ce inventarul standard includea tigăi de prăjit cafea, piuă, ibrice de aramă, felegene, zarfuri de tombac și argint, lingurițe pentru zahăr, tăvițe de alamă și ciubuce cu lulea din os sau chihlimbar. O adevărată listă de shopping pentru un stil de viață urban, rafinat și ușor oriental. Prin 1850, cafenelele deveniseră atât de numeroase în București încât intrau în zestrea fetelor de măritat. Domnișoara Polizenia, de pildă, primea de dotă o cafenea deja închiriată, ceea ce însemna că zestrea ei includea nu doar mobilier și porțelan, ci și un chiriaș fidel. Cazul bogatului Hagi Kevorc Nazaretoglu este și mai elocvent: acesta lăsa moștenire fiului său o cafenea cu etaj și camere de închiriat, amplasată în centrul Capitalei. Semn că, la acea vreme, o cafenea nu era doar un local, ci o veritabilă instituție de prestigiu economic și social – aproape echivalentul unei bănci, doar că mai parfumată și, fără îndoială, mai veselă.
Fotografiile reprezintă, în ordine, „Interior cafenea Constantinopol 1900, foto Guillaume Berggren” și „Ilustrată Tulcea, anul 1913, cu mai multe cafenele pe str. Elisabeta Doamna”.
