Un serial savuros despre cafea, cafenele, mistere, statistici aromate și oameni care au știut mereu că cele mai mari evenimente încep cu un fum de tutun și o privire lungă peste ceașcă. Știați că, în 1874, Tulcea avea 59 de cafenele și mai multe cârciumi decât prăvălii? Un oraș unde cafeaua nu era doar băutură, ci stil de viață, politică de salon și prilej de bârfă cu dichis. Începem o călătorie prin aburii istoriei locale, cu povești pe cât de adevărate, pe atât de parfumate. Misterele Dunarii devin gazda săptămânală a rubricii „Prin cafenelele Tulcei, de ieri și… alaltăieri”, parte a proiectului cultural „Tulcea, te citesc!” – un demers cofinanțat de Primăria Municipiului Tulcea și susținut cu toată pasiunea noastră pentru cafea, istorie și firul nevăzut care le leagă.
Alișverișuri cu cafenele bucureștene.
Într-al 1693-lea an de la Hristos, alt turc, cu numele Ivaz, ținea cafenea pe locul ce azi se cheamă Cotroceni. Se vede treaba că-i mergea bine negoțul, căci vându acel loc egumenului mânăstirii de acolo, pe bani frumoși: 30 de piaștri – nu tocmai de ici, de colo pe vremurile acelea. Pe sfârșit de veac al XVII-lea, pe Podul Beilicului se afla o altă cafenea, chiar lângă conacul beylicului – loc de găzduire pentru trimișii Înaltei Porți la București. Această cafenea era mai cu moț: ținea deschisă și noaptea – un fel de „bar de noapte” avant la lettre – și nu se sfia să servească lumea nici pe timp de ciumă ori holeră. Din 1734 încoace, își fac intrarea pe scenă primii cafegii pământeni. Astfel, „lângă podul uliței ce merge la scaunele de carne” funcționa prăvălia lui Gheorghe Cafegiul. În 1741, pe o altă uliță, pe lângă „carăle cu peștile cele vechi”, aflăm de cafeneaua lui Oprea Cafegiul, care, prosperând, se mută mai în buricul târgului, în dosul Spitalului Colțea. Se mai pomenesc și Stanciu Cafegiul, din mahalaua Sf. Gheorghe, și Ion Cafegiul, care avea curajul să se judece „de la egal la egal” cu un fost logofăt de vistierie – semn că meseria de cafegiu aducea ceva putere în cetate. Domnitorul fanariot Alexandru Ipsilanti, într-un gest de bunăvoință, îi dă lui Ștefan Alintop, baș alai ceauș – adică șeful gărzilor domnești – voie să ridice „o prăvălie cafenea” la una dintre porțile Curții Domnești, cu vad până la Dâmbovița. Doar că, vai!, pământul acela era al mănăstirii Mărcuța, care cerea chirie anuală de zece taleri. Actul este dat în 1781, iar șaisprezece ani mai târziu, același Ipsilanti, revenit la domnie, întărește documentul, adăugând câteva rânduieli despre ulițele din jur și accesul mahalagiilor la apă. De data aceasta, actul se dă văduvei lui Alintop. Istoria cafenelei merge mai departe. În 1797, Dositei Mitropolitul închiriază o prăvălie de cafenea la „poarta de sus” a Curții Domnești, semn că locul era bun de prăvălit și concurența tot mai mare. Văduva Alintop închiriază la un moment dat cafeneaua lui Baluccioglu, iar în 1805 chiriașul devine Hagi Theodosiu Gabrovaliu, un soi de „magnat” al vremii, care cumpăra tot ce apuca prin acea parte de târg. Dar vai, văduva face pasul cel rău și se împrumută de la acesta, neputând mai apoi să-i întoarcă banii. Drept care cafeneaua se scoate la mezat. Să nu credeți însă că vânzarea se făcea în doi timpi și trei mișcări! Nu, boierii Divanului dau anaforă, Marele Logofăt face anchetă la fața locului, și abia după toate acestea se dă drumul la licitație. Urmează trei luni de strigare a vânzării de către telal, iar suma cea mai mare – 12.250 de lei – o pune chiar chiriașul, care mai achită și 612 lei și 60 de bani pentru „havaetul cutiei de milostenie”, adică taxă de legalizare, ca să-i fie întărit actul de către domnitor, în iunie 1812. Dar iată că în 1825, după treisprezece ani, văduva lui Gabrovaliu – Hagica Velica – își vinde toate acareturile, inclusiv cafeneaua. Femeia era fără urmași și înglodată în datorii. În vânzare intră și un nepot, căruia Gabrovaliu îi dăruise o parte din avere. În cele din urmă, cafeneaua și bunurile sunt cumpărate de Hristea Emanuil Papazoglu, cetățean chesaro-împărătesc (probabil transilvănean), pentru fabuloasa sumă de 5.650 de galbeni imperiali – dovadă că prețurile în capitala Valahiei urcaseră zdravăn. Averile, ca pretutindeni, se făceau și se spulberau mai iute decât spuma cafelei. Și încă un amănunt: în unele hrisoave, cafeneaua lui Alintop este pomenită drept cafeneaua lui Haivercioglu (sau Haiverțolu), numele unuia dintre chiriașii care au rămas în memoria bucureștenilor.
Fotografiile reprezintă, în ordine, „Ilustrată Tulcea, perioada interbelică, str. Regina Elisabeta, locul mai multor cafenele” și „Foto (anii șaizeci) Cafeneaua Veche, anul 1781, Ștefan Antîlop primește permisiunea să construiască o cafenea în apropierea Curții Domnești”.
