Fiecare comunitate tulceană își avea sfatul său de conducere, care se ocupa și de judecarea pricinilor între cetățenii din aceiași mahala.
Doar otomanii aveau un judecător oficial, numit cadiu, care judeca neînțelegerile dintre turci, dar și dintre aceștia și celelalte comunități, după Sharia (legea sfântă), care avea ca bază Coranul, fiind de fapt o culegere de vreo 6000 de spețe (cazuri juridice), care puteau sta la baza tuturor pricinilor din Imperiu.
Creștinii și evreii nu prea aveau șanse să-și afle dreptatea în fața cadiului, dacă aveau vreo pricină cu un musulman, de aceea, de multe ori, apelau la un fel de Curte Supremă, care se afla la reședința de vylaiet (Vylaietul Dunării), în cazul Tulcei la Rusciuk (Russe), pe la 1870. Nici aici nu aveau șanse prea mari, pentru că judecata se făcea tot după Sharia, care specifica că unui împricinat turc îi trebuiau 2 martori să-l susțină în cauză, pe când la creștini sau evrei, aveau nevoie de 10 martori.
Dacă la procese otomanii nu erau prea pricepuți, sau o trăgeau pe turta lor, sau a celui care plătea mai mult, la aplicarea pedepselor erau mari maeștri. Astfel, povestea negustorului prins cu ocaua mică, din timpul lui Cuza, este împrumutată din practică turcă, când negustorul care era prins înșelând la măsurat, era plimbat prin centrul orașului de câte un zapciu, care îl croia pe spate cu o nuia lungă de alun, și cu unitatea de măsură măsluită agățată de gât. Negustorii cu prăvălie prinși cu asemenea practici erau pedepsiți prin prinderea de urechi, de ușa prăvăliei, prin baterea într-un cui, nefercitiul rămânând agățat așa până la chemarea de seară la rugăciune a muezinului.
Pentru faptele mai grave se aplica Falaka, în care pedepsitul avea tălpile legate de un fel de proțap și cu o vână de bou, zapcii îi aplicau un anumit număr de lovituri, în general, cuprinse între 10 și 50, în funcție de gravitatea faptei.
Pentru pirateria pe Dunăre, pedeapsa era teribilă. Făptașii erau legați de trunchiurile de sălcii de pe marginea Dunării, unși cu miere de albine și lăsați până a doua zi dimineața, când erau găsiți morți în urma țânțarilor.
După instalarea Comisiei Europene a Dunării la Tulcea, otomanii au trebuit să renunțe la această practică barbară, precum și la decapitare sau strangulare. Cel mai des se utiliza plutonul de execuție, din cadrul garnizoanei orașului.
Mai trebuie să specificăm că orașul avea și o închisoare, destul de cunoscută în zonă, unde dacă erai închis, familia sau prietenii trebuiau să-ți asigure hrana și toate cele trebuincioase, pentru că otomanii nu concepeau să cheltuiască bani pentru tâlhari, indiferent de felul acestora.
Grea și complicată viața delicvenților tulceni, pe la 1870.
Nicolae C. Ariton
Imaginile de mai jos sunt desene realizate la Constantinopol (Istanbulul de azi) în perioada 1586-1591, de un desenator necunoscut, dar la comanda ambasadorului Împăratului Rudolf al II-lea, Bartolemeo von Pezzen. Scopul era să-i arate împăratului occidental scene din viața capitalei otomane. A rezultat un volum care se află în Bibiloteca Națională din Viena, din care noi am extras doar câteva imagini, care ne interesau pentru articolul cu pedepsele otomane. Poate distanța dintre Tulcea la 1870 și Constantinopol, la aproximativ 1600, vi se pare cam mare, dar cum otomanii au fost extrem de conservatori cu obiceiurile lor, cu foarte mici diferențe, aceste pedepse s-au aplicat și pe meleagurile tulcene până în 1877. Imaginea de sus, de la începutul articolului este din presa vremii și prezintă executarea unei bastonade, sau falaka, constând în bătaia la tălpi.
