Până acum un secol, Tulcea era un oraș al mahalalelor, locuită fiecare de o etnie diferită. Invenția locativă – dacă putem să ne exprimăm așa -, nu le aparținea în mod special tulcenilor, fiind o însușire a tuturor orașelor din acele vremuri. Doar că Tulcea avea numai puțin de 16 mahalale (după unele socoteli chiar șaptesprezece) formate aproape toate din imigranți veniți din toate zările: Transilvania (mocanii), Moldova (cu un nucleu stabilit inițial în Chilia, ajuns în Mahmudia și apoi în Tulcea), Țara Românească (valahi sau vlahi), Rusia (lipoveni), Ucraina (haholi sau zaporojeni), Grecia (ionieni), Bulgaria, Armenia, dar și comunități cărora li se poate stabili cu dificultatea apartenența la o națiune, cum sunt tătarii (o parte veniți din Crimeea), germanii (veniți din spațiul rusesc), evreii (veniți din spațiul est european dar și Imperiul Otoman).
Pentru tulceanul de azi este destul de complicat să identifice locul acestor mahalale etnice, deoarece, între timp, acestea au fost demolate în parte, marginile lor s-au întrepătruns și toate au „căzut victime” planurilor urbanistice aplicate în perioada comunistă, când orașul a fost „umplut” cu blocuri din beton, ca niște cazemate. Mahalalele de altădată mai pot fi localizate după templele la care se închinau locuitori etnici și în jurul cărora își trăiau viața. Astfel, cu puțină imaginație (și cu câteva rămășițe edilitare de altădată) tulceanul ambițios poate reface, cu ochii minții, mahalaua grecească din jurul Bisericii Buna Vestire (Biserica Grecească), cea turcească din jurul Geamiei Azzizi, cea căzăcească (zaporojeană) din împrejurul Bisericii Rusești (Schimbarea la față), românești, de lângă Biserica Sf. Nicolae și așa mai departe. Nu am uitat mahalalele lipovenești și cea evreiască, pentru simplul motiv că despre aceste comunități va fi vorba în acest articol. Într-un cuvânt, ne vom apleca cu ceva mai multă atenție asupra lipovenilor și evreilor tulceni, pentru a scoate în evidență un aspect mai puțin cunoscut despre aceștia.
Lipovenii au avut în Tulcea două mahalale, una situată în apropierea Monumentului de Independență, iar a doua pe dealul Comorofca, care domină Piața Veche. Nu mai intrăm în amănunte că unii sunt cu popă, și alții fără, că unii se declară nekrasoviți (adică urmașii cazacilor de pe Don), în timp ce alții se consideră doar staroveri (sau rascolnici), plecați din Rusia din cauza persecuțiilor religioase sau a faptului că țarul Petru I îi obliga să-și radă barba sau să plătească o taxă consistentă pentru libertatea de a fi bărbos. Să spunem doar că, până cu ceva timp în urmă, erau unele din cele mai închise comunități, păzindu-și „granițele” mahalalelor ca niște adevărați cerberi, pentru a nu li se întina obârșia și obiceiurile.
De-a lungul străzii Babadag s-a format, ceva mai târziu, mahalaua israelită, ce avea, la un moment dat, 3 sinagogi și din care a mai supraviețuit doar una (Templul Coral), alcătuită, așa cum lesne se poate deduce din evrei. Și despre aceștia se crede că erau o comunitate unitară, când, în fapt, era alcătuită din două grupuri etnice: evrei sefarzi (cu rădăcini spaniole, sosiți la Tulcea, via Imperiul Otoman) și așkenazi (sosiți din Polonia și Rusia). Să mai adăugăm că cele două fracțiuni nu se agreau deloc și că vorbeau limbi complet diferite: ladino și idiș. Și la comunitatea evreiască „paza etnică” era la fel de vigilentă ca și la lipoveni.
Rezumând, aceasta însemna că în cele două mahalale nici gând să te plimbi liber pe ulițe, să-ți deschizi vre-o prăvălie, să-ți cumperi teren sau casă, să te căsătorești și să te stabilești în zona respectivă, că era aerul mai curat. Ultimele, adică căsătoriile interetnice, se mai întâmplau, că de, și tulcenii erau oameni cu pofte, dar de fiecare dată se lăsa cu scandal, bătăi, răpiri și chiar crime.
Câteodată viața tulceană era însă mai complicată ca oriunde, și chiar și cei mai intransigenți etnici erau obligați să ridice bariera pentru a-i invita pe străini să vină în mijlocul lor. Astfel, la un moment dat, în jurul deceniului 1880-1890, mortalitatea masculină în rândul comunității lipovenilor a fost atât de mare, din cauza accidentelor la pescuit și a băuturii în exces, încât a apărut un adevărat dezechilibru între numărul femeilor și cel al bărbaților. Zeci de fete erau amenințate să rămână nemăritate din cauza lipsei de parte bărbătească, fără să mai punem la socoteală văduvele. Sfatul obștii a început să caute o soluție, găsind-o chiar dincolo de stradă, în mahalaua evreiască fiind zeci de familii care trăiau într-o sărăcie lucie, cu toate că există impresia greșită că evreii erau cei mai bogați dintre bogați! Unii dintre ei trăiau la marginea subzistenței, având însă calitatea (unii dintre ei) de a semăna foarte bine cu unii lipoveni, adică roșcați și pistruiați. Pentru aceștia s-au lansat invitații de a se trece în legea staroveră, primind în schimb o lipoveancă frumoasă și cu zestre suficientă încât să-i scape de sărăcie. Mulți au rezistat acestei triple ispite: amoroasă, religioasă și bănoasă, dar și mai mulți au acceptat și astfel mulți de alde Ițic au devenit peste noapte (poate nu chiar peste una singură!) Ivan. Nu există date precise privind această migrație interetnică, aceasta a fost însă reală, motiv pentru care am scris și noi acest articol „Ițic Ivan se însoară”.
Foto 1- fotografie de Willy Prager, in perioada interbelică, intitulata „tipuri iudaice”
Foto 2-chipuri lipoveni, foto perioada interbelică
În fiecare săptămână, vom publica un articol în cadrul unui proiect intitulat „Istoria Tulcei în cuvinte, biți și pixeli”(cofinanțat de Primăria Tulcea). Va fi o vară lungă și o toamnă bogată cu articole cuprinzând întâmplări uitate, imagini pierdute și portrete rătăcite, de-a lungul ultimului secol (uneori și mai devreme), în cel mai frumos oraș de pe malurile Dunării de Jos, adică Tulcea.
Nicolae C. Ariton
mistereledunarii.ro
