Ziceam în articolul de săptămâna trecută că obiceiurile matrimoniale de-a lungul Dunării de Jos, adică începând cu Galațiul și terminând cu Sulina (sau invers) erau deseori diferite de restul lumii, iar uneori chiar ciudate. Niciunul dintre ele nu a reușit însă să întreacă „Corabia cu mirese de la Sulina”, așa cum a rămas cunoscută în istoria dunăreană.
În perioada 1850-1860, comerțul cu grâne pe Dunăre luase o amploare atât de mare încât pe timp de vară și mai ales toamna, orașul Sulina se transforma într-un adevărat Turn Babel, unde câteva mii de bărbați, din toate popoarele, de la izvoarele Dunării până în Levant, munceau ca marinari, hamali pe sutele de dombazuri pe care se transborda încărcătura navelor comerciale. Rezumând nițel, la ieșirea în mare a Dunării, exista un prag de nisip, numită Bara Sulinei care pe timp de vară și mai ales toamna, când nivelul Dunării scădea din cauza secetei, adâncimea de navigație ajungea la doar aproximativ 2,0 m, obligând navele să-și transbordeze o parte de încărcătură pe niște șlepuri mici, cu fundul plat (dombazuri), care o dată trecute de Bară, reîncărcau mărfurile, în principal grâne. Această muncă dificilă și periculoasă, care se desfășura în mijlocul Dunării și în largul mării, era făcută de o hoardă de personaje pestrițe, în frunte cu căpitanii, care nu aveau nici un fel de scrupule să-i jupoaie pe comandanții navelor comerciale, cu o predilecție deosebită pe cei englezi. De multe ori, prețurile transbordărilor erau halucinante, depășind sute de lire sterline de aur pentru o încărcătură, dar nimeni nu avea curajul să negocieze cu aceste adevărate bande de sulineni, care dețineau monopolul. În felul acesta, banii curgeau în mâinile acestor aventurieri, care primeau cele mai mari salarii din întreg Levantul. Singurul lucru care le lipseau erau femeile. În toată perioada de care vorbim, numărul bărbaților ajungea în lunile de toamnă și la 3-4 mii de bărbați, în timp ce al femeilor era situat între 2-3 sute. Lipsa femeilor accentua și mai mult starea de sălbăticie a acestora, care din cauza singurătății își beau mințile, prin puzderia de cârciumi din Sulina, beții care se încheiau cu scandaluri, înjunghieri, împușcături și alte grozăvii de genul acesta. Acestei atmosfere plină de violență i se mai adăugau țânțarii care răspândeau malaria și epidemiile de holeră și chiar ciumă, în unii ani. Cu toate aceste neajunsuri, Sulina rămânea un loc unde se câștigau cele mai frumoase lefuri și aurul curgea în valuri, la figurat dar și la propriu.
În acest „context” unic de-a lungul Dunării, de fapt, la capătul marelui fluviu, negustorii locali, în cârdășie cu câțiva căpitani de nave și indiferența autorităților (poliția orașului era sub autoritate otomană) au pus la cale rezolvarea delicatei problemei. Au adus în Sulina o corabie plină de femei, „invitate” din toate porturile de-a lungul Dunării, sau de pe coastele Mării Negre și chiar Mediteranei. Toți bărbații din Sulina, interesați de o ofertă matrimonială, au fost invitați la cea mai stranie licitație care s-a desfășurat vreodată la Sulina. Cele care licitau erau de fapt femeile de pe corabie, iar cei care plăteau erau bărbații aleși. Majoritatea cuplurilor, formate după regula simplă a comerțului: văzut-plăcut-cumpărat, s-au și căsătorit la scurt timp după această inedită tranzacție. Lucrurile nu s-au încheiat însă aici, încântați de afacere, mica întreprindere a recidivat cu un nou de transport de femei, care părea o afacere de viitor, doar că lucrurile s-au complicat și totul s-a încheiat la fel de brusc cum începuse. La cea de-a doua licitație, s-au prezentat și o parte din câștigătorii primei tranzacții, pornind de la premisa legislației otomane care le permitea osmanlâilor de a avea mai multe neveste. Doar că nevestele din primul lot nu prea au agreat această lege musulmană, majoritatea fiind creștine, așa că întreaga Sulină a fost cuprinsă de o adevărată revoltă feminină, împotriva bărbaților prea lacomi și autorităților otomane prea permisive. Câteva case incendiate de cele mai furioase neveste au fost un motiv suficient pentru polițiștii turci să intervină pentru calmarea spiritelor, care amenințau să transforme sutele de case din lemn și acoperite cu stuf în cenușă.
În felul acesta a fost șters din memoria colectivă, scrisă și nescrisă a Sulinei, o prea frumoasă practică pe cale să devină un respectabil obicei matrimonial, acela al nevestelor aduse cu bastimentul pentru căsătorii fericite, adică corăbii cu mirese pentru bărbați singuratici.
În episodul de săptămâna viitoare, revenim la Tulcea pentru a vedea cum își rezolva comunitatea lipovenilor problemele matrimoniale, în secolul trecut.
Foto 1- artist Eugen Barau _ tablou corabie cu mirese
Foto 2-Sulina 1844_desen de William Henry Bartlett
În fiecare săptămână, vom publica un articol în cadrul unui proiect intitulat „Istoria Tulcei în cuvinte, biți și pixeli”(cofinanțat de Primăria Tulcea). Va fi o vară lungă și o toamnă bogată cu articole cuprinzând întâmplări uitate, imagini pierdute și portrete rătăcite, de-a lungul ultimului secol (uneori și mai devreme), în cel mai frumos oraș de pe malurile Dunării de Jos, adică Tulcea.
Nicolae C. Ariton
mistereledunarii.ro
