Bine ați venit la episodul cu numărul 29 al foiletonului „Lecturi improbabile” – un episod de-a dreptul paradoxal! S-ar putea să vă întrebați ce caută pe lista noastră „Frunza de acacia”, semnată de Zvetlana Preoteasa, o carte tipărită deja în două ediții, un volum pe care îl puteți cumpăra lejer, „pe toate drumurile online”, printr-un simplu click. Într-o lume în care totul a devenit bizar de inaccesibil tocmai prin abundență, lectura însăși pare adesea ultimul act de improbabilitate. Cum devine, așadar, o carte pe care o găsești peste tot un titlu de neocolit? Ei bine, paradoxul e simplu: deși e la îndemâna oricui, adevărata aventură este să-i acorzi timpul pe care îl merită. Dacă mai există vreun motiv pentru care citirea acestui volum n-ar trebui amânată, sper ca recenzia ce urmează să fie scânteia care vă convinge că merită să faceți această alegere surprinzătoare!
Să fim sinceri: e un mic mister metafizic cum de o carte alege pe cine s-o scrie și nu invers, dar în cazul romanului „Frunza de acacia”, semnat de Zvetlana Preoteasa, potrivirea e de-a dreptul norocoasă. Cumva, autoarea a aterizat fix în peisajul exotic al Sulinei, un loc atât de izolat de restul țării încât până și localnicii privesc spre restul României ca spre un continent, ei rămânând la statutul de insulari. Iar această primă incursiune în literatură nu este deloc o încercare timidă sau o chestie subțirică, de citit în goană pe telefon. Vorbim despre un ditamai volumul de aproape patru sute de pagini, scrise mărunt și dens, o lucrare atât de masivă încât la un moment dat exista riscul serios să fie spartă în două volume doar ca să nu sperie cititorii moderni, mereu grăbiți și obișnuiți cu rezumate rapide. Dar să nu vă sperie greutatea fizică a cărții, pentru că autoarea chiar are ce să ne povestească. Toată acțiunea se concentrează cu o precizie aproape de ceas elvețian pe parcursul unui singur an și două zile, mai exact din 23 martie 1870 până pe 25 martie 1871. Iar anul 1870 nu e ales la întâmplare, ci este un adevărat moment de apogeu pentru zonă. În timp ce Tulcea era „sangeac”, un fel de capitală administrativă peste toată Dobrogea și o bucată din Bulgaria, Sulina era adevăratul „show” cosmopolit al vremurilor. Cu opt vice-consulate la purtător, zeci de societăți de navigație și faimoasa Comisie Europeană a Dunării, micul oraș de la capătul fluviului colcăia de diplomați, afaceri internaționale, intrigi de culise și, bineînțeles, personaje deloc ușor de stăpânit. Iar unde e apă multă și activitate internațională, nu puteau să lipsească pirații. Vedeta cărții este legendarul Gheorghios Kontoguris, un personaj cât se poate de real, al cărui mormânt poate fi vizitat și astăzi în cimitirul Comisiei Europene din Sulina. Autoarea îl ia pe acest pirat în carne și oase și îl romanțează cu un farmec aparte, transformându-l în pilonul central al unei povești pline de dramatism, aventură și mister. Pe lângă el, în scenă intră și alte figuri istorice autentice, cum ar fi inginerul englez Charles Hartley, mutesariful otoman Ismail Bey sau levantinul Gessi. Peste acest tablou istoric real, autoarea presară cu generozitate o întreagă suită de personaje imaginate, care dau lecturii un parfum deloc prăfuit, ci plin de viață și culoare. Cartea este împărțită în două mari secțiuni, cu titluri care sună aproape ca în filmele de acțiune: „Vincere aut mori”, cu paisprezece capitole, și „Nimic nu este ceea ce pare”, cu zece capitole. Cititorul se trezește rapid prins într-o adevărată vâltoare de planuri paralele care se intersectează la tot pasul. Ce e cu adevărat simpatic la acest volum este că reușește să împuște mai mulți iepuri dintr-un foc, fără să devină o lectură greoaie. Este în același timp un thriller istoric plin de suspans, un roman de capă și spadă, o poveste de dragoste sonoră, exact așa cum le spuneau bătrânii pe vremuri – un „romanț” –, dar și o mică monografie extrem de vie a Sulinei. Lăsând la o parte limbajul istoricilor clasici, care au tendința să vadă trecutul doar prin rapoarte militare și cifre seci, cartea ne oferă o privire mult mai caldă și mai umană asupra Dunării de Jos de altădată. Este o lectură care se adresează în egală măsură rațiunii și sufletului, demonstrând că istoria poate fi povestită și altfel decât în manuale. În final, romanul se dovedește a fi o călătorie literară extrem de plăcută, din care ieși nu doar câștigat cu o poveste excelentă de aventuri, ci și cu o poftă sinceră de a lua primul vapor spre Sulina anului 1870.
Nicolae C. ARITON
