Bine ați venit la un nou episod din seria „Lecturi improbabile”, în care mărturisesc cum lăcomia bibliofilă îți poate juca feste geopolitice de proporții. Totul a început când am dat peste volumul de față și l-am înșfăcat cu un entuziasm pur rusesc. Coperta în chirilică striga prin toți porii: „Iată produsul autentic, perspectiva slavă, sufletul mare și sumbru al regatului țarilor!”. Eram convins că voi savura o analiză născută chiar pe malurile fluviului. Ei bine, țeapă! Citind rândurile de la editori, am descoperit că autoarea, Janet Hartley, este o distinsă englezoaică, iar cartea a văzut lumina tiparului la Yale University Press, fiind abia ulterior tradusă în rusă. Așadar, am importat o viziune britanică ambalată subtil în straie rusești. Totuși, rigoarea anglo-saxonă aplicată pe un subiect atât de interesant face ca lectura să fie o surpriză excelentă. Acum, tot ce ne mai rămâne este să așteptăm cuminți și ediția în limba română!
Un fluviu maiestuos care „împarte lumea în două”, o arteră comercială vitală, dar și un focar de epidemii și rebeliuni sângeroase — aceasta este imaginea fascinantă pe care Janet Hartley o pictează în volumul „Volga – Istoria principalului fluviu al Rusiei”. Totul începe în negura antichității și a Evului Mediu timpuru, când Volga nu era deloc rusească, ci servea drept bulevard principal pentru Khaganatul Khazar, Bulgaria Volga și diverse principate slave. Pe atunci, fluviul era inima unui tranzit de lux: miere, blănuri scumpe de zibelină, arme și sclavi. Khazarii, pragmatici din fire, s-au gândit chiar să adopte iudaismul la începutul secolului al IX-lea pentru a nu fi striviți ideologic de vecinii bizantini sau musulmani. Totuși, toleranța lor religioasă nu i-a salvat de la pieire. Rușii kieveni au sosit pe calea apei și au distrus orașul din temelii, lăsând în urmă, conform cronicilor arabe, „nicio stafidă, nici măcar o strugure”. Bulgarii de pe Volga, convertiți la islam în 922, au preluat imediat ștafeta prosperității. Ei au devenit primii din regiune care și-au bătut propriile monede de argint, inundând piețele țărilor nordice, atâtea câte erau la timpul respectiv. Liniștea economică a fost însă spulberată în secolul al XIII-lea de apariția mongolilor lui Batu Han. Hoarda de Aur a transformat regiunea într-un teatru de jafuri sistematice, dar și într-un sistem birocratic surprinzător de eficient, completat de primul serviciu poștal pe distanțe mari. Prinții ruși din nord, inclusiv moscoviții, au învățat rapid regulile jocului: făceau pelerinaje umile la capitala Sarai pentru a obține faimosul yarlyk (dreptul de a conduce) și se foloseau de mongoli pentru a-și elimina rivalii locali. Ascensiunea Moscovei a culminat în secolul al XVI-lea, când Ivan al IV-lea, proaspăt încoronat țar și dornic de extindere, a decis că Volga trebuie să-și schimbe proprietarul. Cucerirea Hanatelor Kazan (1552) și Astrahan (1556) a fost violentă și traumatizantă pentru populațiile tătare, dar a oferit Rusiei profilul unui imperiu multietnic și multiconfesional. Folclorul local a reținut chiar și o legendă savuroasă despre cum Ivan cel Groaznic a ordonat călăului să biciuiască valurile turbulente ale Volgăi până când fluviul a sângerat și s-a liniștit, permițând armatei să treacă neatinsă. După ce fluviul a fost astfel „îmblânzit”, a început faza colonizării interne. Statul rus a presărat malurile cu kremlinuri din piatră, mănăstiri ortodoxe bogate (care dețineau monopolul pescuitului și al comerțului cu sare) și garnizoane de streleți. Secolele al XVII-lea și al XVIII-lea au transformat Volga într-un paradis al piraților fluviali și al rebelilor. Cazacii, acești oameni liberi ai stepei care disprețuiau agricultura, au oferit imperiului dureri de cap atroce. Stenka Razin și, mai târziu, Emelyan Pugachev (care a pretins cu mult tupeu că este țarul defunct Petru al III-lea) au condus răscoale sângeroase de-a lungul fluviului, măcelărind nobili și oficiali guvernamentali. Deși amândoi au sfârșit executați cu cruzime la Moscova, memoria lor a fost asimilată unui mit mesianic de către țăranii ruși și minoritățile exploatate, care au continuat să cânte despre „libertatea Volgăi” până în epoca sovietică. Pentru a stabiliza frontiera, Ecaterina a II-a a schimbat strategia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Ea a reformat administrația provincială, a sporit numărul de funcționari (faimoși pentru apetitul lor pentru mită) și a invitat coloniști germani să cultive pământurile din jurul Saratovului. În 1767, împărăteasa însăși a întreprins o croazieră faimoasă pe Volga, declarându-i entuziasmată lui Voltaire că a ajuns „în Asia” și lăsându-se flatată de odele poeților de curte care pretindeau că fluviul își domolea valurile doar pentru a-i admira măreția. Una peste alta, Hartley reușește astfel să ne arate că Volga nu a fost doar un simplu element geografic, ci coloana vertebrală care a forțat Rusia să devină imperiul complex, contradictoriu și multietnic de astăzi. Personal am citit-o pentru a face o paralelă cu istoria Dunării, ajungând la concluzia că cele două fluvii nu seamănă neam.
Nicolae C. ARITON
