Bun venit la un nou episod din „Lecturi improbabile”, serialul nostru dedicat acelor volume captivante pe care, cel mai probabil, nu le veți răsfoi niciodată în această viață. Cartea de astăzi, „Arta sub influența alcoolului”, este scrisă într-o limbă rusă savuroasă și rămâne, deocamdată, complet netradusă în spațiul cultural mondial. Autorul ei este Maxim Jegalin, de care am mai vorbit într-un alt episod „lecturicesc improbabil” (19), un actor rus de doar 23 de ani și autodeclarat alcoolic, care demonstrează cu mult cinism că acest flagel nu reprezintă doar o simplă „distracție” istorică a fostului popor sovietic. Volumul ne oferă o incursiune liniară și profund ireverențioasă în culisele licoroase ale culturii, analizând fără nicio pudoare cum marii creatori ai lumii – de la Shakespeare și Tolstoi până la marii regizori sau compozitori – și-au negociat genialitatea cu alcoolul din pahar. Este o cronică literară fermecătoare despre slăbiciunile umane, unde frumusețea operei se împletește subtil cu urâțenia dependenței.
Oricine s-a întrebat vreodată dacă se poate scrie o istorie a culturii pornind de la influența alcoolului va găsi în cartea lui Maxim Jegalin, „Arta sub influența alcoolului”, un răspuns extrem de sincer. Autorul nu ne propune un tratat academic rigid și nici vreo pledoarie moralizatoare despre virtuțile abstinenței. Dimpotrivă, la frageda vârstă de douăzeci și trei de ani, el recunoaște că este alcoolic, dar adăugând rapid că nu simte încă nicio rușine deosebită din această cauză. Lumea este pur și simplu prea serioasă pentru a fi înfruntată fără nițică băutură. Din acest punct de plecare, volumul curge ca un amestec imprevizibil de autobiografie bahică, folclor rusesc și enciclopedie culturală. Teza centrală a volumului pare să sugereze că nicio capodoperă nu s-a născut vreodată dintr-o dietă bazată exclusiv pe apă chioară și ceai de mușețel. Autorul ne plimbă cu o lejeritate uluitoare prin epoci și domenii, demonstrând cum istoria puterii, a muzicii, a picturii și a literaturii este, de fapt, o lungă succesiune de beții celebre. Aflăm astfel că Lomonosov refuza să așeze un singur rând pe hârtie dacă nu era complet beat, că regina Elisabeta I a Angliei a consumat cantități respectabile de alcool în fiecare zi a lungii sale vieți, iar Frank Sinatra a transformat băutul într-o formă de noblețe personală timp de șase decenii. Cum era de aștept, nici clasicii ruși nu scapă de această radiografie. Deși Lev Tolstoi s-a transformat la bătrânețe într-un cruciat neobosit al sobrietății, împărțind broșurele moralizatoare vagabonzilor, jurnalul din tinerețe îl dă de gol, lăsând să se întrevadă petreceri zgomotoase unde vodca și prezențele feminine se amestecau într-un haos amețitor. Tranziția de la marea literatură la realitatea prozaică a Rusiei provinciale se face fără nicio avertizare, într-o manieră pur cinematografică. Jegalin ne introduce în universul melancolic al lui Serghei Ivanovici, un modest profesor din vasta provincie rusească. Descoperim, printr-un studiu sociologic citat cu mult umor, că profesorii reprezintă categoria profesională cea mai expusă riscului de dependență în Rusia, depășind cu mult mecanicii auto sau încărcătorii de vagoane. Supraviețuirea zilnică în fața unor elevi captivați de telefoane și perspectiva unei pensii îndepărtate justifică pe deplin oprirea profesorului la chioșcul din colț pentru un pahar de vodcă. De aici, textul alunecă spre o analiză savantă a rețetelor populare, cum ar fi celebrul cocktail nuclear obținut prin diluarea vodcii în bere, o invenție pe care autorul o consideră un produs pur al folclorului proletar rus. Cartea se încheie într-o notă aproape poetică, lăsând metafora unei corăbii care pleacă pe mare după ce o sticlă de șampanie a fost spartă ritualic de bordul ei. Consumul de alcool este definit ca fiind absurd, dăunător, dar profund uman. Stilul liniar și absența oricăror pretenții moralizatoare fac din acest volum o lectură reconfortantă, un ghid amuzant prin muzeul marilor vicii ale umanității, unde fericirea nu este niciodată absolută, iar frumusețea are nevoie de urâțenie pentru a putea fi observată.
Nicolae C. ARITON
