Bun venit la un nou episod al foiletonului nostru, „Lecturi Improbabile”. Astăzi vă propunem o ecuație geografic-editorială mai puțin obișnuită, care justifică din plin prezența noastră aici. Vorbim despre un roman semnat de Diana Dobrița Bîlea, o autoare cu renume în Constanța – deci la o distanță considerabilă de Tulcea noastră! –, tipărit tocmai la Iași, la prestigioasa Editură Junimea, și distribuit aproape exclusiv prin rețelele online. Deci „Ficțiune”, fără „Tulcea, Rusia, Turcia, Franța etc.”, scriitoarea din Constanța, editura din Iași… La prima vedere, toate aceste coordonate împrăștiate pe harta țării pot transforma volumul într-o lectură de-a dreptul improbabilă pentru publicul tulcean… asta dacă nu cumva l-ați citit deja… Cu toate acestea, dincolo de logica discretă, cartea a reușit deja să se consacre în rândul publicului avizat ca o mică bijuterie contemporană. Așadar, suntem în fața unui paradox fermecător: „Fata cu ochii de lună” rămâne o lectură improbabilă doar dacă nu ați întâlnit-o în librăriile fizice până acum, dar va deveni, cu siguranță, una extrem de probabilă dacă veți lăsa recenzia noastră de astăzi să vă convingă. Iată de ce această poveste merită să treacă din coșul de cumpărături virtual direct în biblioteca dumneavoastră.
Romanul Dianei Dobrița Bilea, Fata cu ochii de lună, apărut la Editura Junimea, propune cititorilor o incursiune fascinantă în laboratoarele secrete ale creației și ale alchimiei sufletești. Autoarea își asumă cu mult curaj reordonarea unor teme fundamentale, de la raportul adesea tiranic dintre artist și opera sa, până la sacrificiul de sine, tainele inimii și legătura subtilă dintre orbirea fizică și darul supra vederii. Deși aceste motive pot părea clasice, modul în care sunt orchestrate și, mai ales, soluțiile narative pe care scriitoarea le propune sunt de o noutate absolută, injectând prospețime într-un teritoriu literar bătătorit. Cartea se desfășoară fluid pe două planuri paralele care se contopesc într-un tot omogen. Pe de o parte, avem un nivel pur literar, alert și plin de suspans, iar pe de altă parte, o structură simbolică și alegorică, lăsată la libera recepție a cititorului, în funcție de sensibilitatea și nivelul său de pregătire culturală. În centrul acestei arhitecturi epice se află Augustin, un pictor din Constanța, a cărui existență gravitează în jurul Rozei Ventura. Această dunăreană superbă, descrisă ca o adevărată „sirenă a apelor” ce stăpânește peisajul dobrogean al plopilor și al curentelor fluviale, devine motorul său creativ și sursa de inspirație pentru o sculptură visată a fi perfectă, intitulată Domnișoara Wind Rose. Destinul personajului suferă o fractură violentă în timpul unei vacanțe la schi, când o avalanșă îl lasă orb și fără o parte a antebrațelor. În fața imposibilității de a mai crea, Augustin traversează noaptea neagră a sufletului și încearcă să își curme viața, însă eșuează. Cu ajutorul unor proteze dotate cu simț tactil și învățând să pipăie lumea inclusiv cu obrajii și cu fruntea, el reîncepe să sculpteze, obsedat de desăvârșirea Domnișoarei Wind Rose. Simțind că operei îi lipsește o scânteie inefabilă pentru a fi perfectă, artistul caută răspunsuri în Peru, la șamanii shippibo. Acolo, într-un decor exotic, își recapătă echilibrul interior și are revelația unor culori pe care acum le poate vedea doar cu ochii minții, o formă de cunoaștere ezoterică la care muritorii obișnuiți nu au acces. Hotărât să părăsească definitiv planul terestru pentru a renaște într-o dimensiune superioară, Augustin decide să își doneze inima unui alt pictor bolnav. Într-un punct de maxim dramatism, în drum spre spital, află că receptorul ales a primit deja un alt organ, iar el însuși își pierde viața într-un accident rutier fatal. Printr-o ironie savantă a sorții, inima sa ajunge în pieptul lui Felician, un tânăr contabil. Din acest moment, romanul cochetează fin cu ideea transplantului de personalitate: un simplu prelucrător de cifre primește nu doar un mușchi vital, ci și impulsuri artistice din astral. Cu sprijinul Rozei și al părinților lui Augustin, Felician reușește să finalizeze capodopera, care începe să călătorească prin mari expoziții mondiale sub numele schimbat de The Moon-eyed girls, fiind ulterior furată de un colecționar din Japonia și ajungând, în final, la Muzeul Luvru, chiar lângă celebra Venus din Milo. Sub raportul scriiturii, Diana Dobrița Bilea construiește o dinamică a personajelor remarcabilă, un adevărat creuzet alchimic în care toți suferă transformări profunde: orbul devine geniu, contabilul devine artist, iar tatăl inițial ignorant înțelege valoarea artei. Din punct de vedere simbolic, Augustin întruchipează arhetipul creatorului homeric care trebuie să piardă vederea fizică pentru a accede la revelația divină. Dincolo de suspansul cinematografic și de geografii exotice, Fata cu ochii de lună rămâne o pledoarie profundă despre secretul parfumului pe care geniul îl lasă în urmă, o lucrare menită, așa cum notează autoarea în final, să hrănească sufletul lumii, tot mai flămând de adevăr și frumos.
Nicolae C. ARITON
