Cartea lui Lucian Țugui nu își propune să ne țină o lecție solemnă de istorie și nici să ne impresioneze cu teorii savante. În schimb, ne invită să ne apropiem de o Dobroge văzută de aproape, prin povești adevărate, oameni reali și documente care, până nu demult, stăteau cuminți în dosare prăfuite. Sunt istorii spuse pe un ton calm, uneori melancolic, alteori surprinzător de alert, dar întotdeauna atent la detaliu și la om. Titlul cărții este, de altfel, una dintre cele mai reușite chei de lectură. Dobrogea apare ca o „strâmtoare” nu doar geografică, ci mai ales istorică: un spațiu strivit între imperii, ideologii, războaie și schimbări de granițe, unde destinele individuale au fost adesea forțate să se adapteze rapid sau să se frângă. Aici, secolul XX n-a venit în valuri line dunărene, ci cu furtuni succesive. Lucian Țugui nu este istoric de profesie în sensul clasic, iar acest lucru joacă în favoarea cărții. Fost comisar de poliție, el aduce cu sine reflexul anchetei, al căutării răbdătoare și al neîncrederii sănătoase față de versiunile oficiale. A scotocit arhive naționale și județene, a pus cap la cap documente uitate și a ales să spună povești mici, dar revelatoare, evitând discursurile bombastice și eroii de carton. Volumul este alcătuit din 19 capitole, fiecare funcționând ca un eseu de sine stătător, dar legat subtil de celelalte prin tema comună a supraviețuirii într-un spațiu multietnic. Dobrogea apare ca un loc al conviețuirii forțate, dar și al solidarităților neașteptate, unde români, bulgari, ruși, greci sau turci au trăit aceeași istorie, chiar dacă au povestit-o diferit. Primele capitole ne poartă în lumea presei locale, o meserie „spinoasă și amară”, mai ales într-o regiune de frontieră. Jurnalistul dobrogean nu era doar un martor al evenimentelor, ci adesea un pion într-un joc mai mare, unde informația devenea instrument de influență sau propagandă. De aici, cartea lărgește perspectiva către interesul marilor puteri pentru Dobrogea și gurile Dunării, un teritoriu strategic care a atras priviri insistente timp de secole. Perioada interbelică și cea a celui de-al Doilea Război Mondial ocupă un loc central și aduc cu ele capitole care se citesc aproape ca un roman de spionaj: hidroavioane la Sulina, agenți străini, manevre de propagandă, contraspionaj românesc în Delta Dunării și execuții care arată cât de fragilă era linia dintre loialitate și trădare. Paradisul natural devine, în aceste pagini, un spațiu al suspiciunii permanente. Un mare câștig al volumului îl reprezintă portretele individuale. Comisari respectați sau temuți, funcționari ambigui, oameni ai legii prinși între datorie și compromis – toate aceste figuri conturează o imagine realistă a autorității într-o zonă de graniță, unde regulile se schimbau rapid, iar deciziile aveau consecințe imediate. Cartea nu ocolește nici dimensiunea civică sau umană. Un capitol despre votul transformat în sărbătoare contrastează puternic cu episoadele dramatice ale exilului și pierderii. Unul dintre cele mai emoționante momente este povestea unui fost proprietar bulgar care, din exil, trimite sfaturi practice noilor locuitori români ai grădinii sale. Un gest simplu, dar profund, care demontează clișeele naționaliste și arată că omenia supraviețuiește chiar și atunci când istoria pare să o ignore. Spre final, volumul se concentrează pe rezistență, loialitate și disidență, oferind reflecții asupra destinelor individuale în contexte represive. Mozaicul se închide cu imaginea unei Dobroge unde oamenii au fost obligați să treacă, împreună, prin aceeași „strâmtoare” a secolului XX. Istorii uitate este o carte plină de viață, care reușește să facă istoria locală relevantă pentru prezent. Ea ne amintește că marile narațiuni naționale se nasc din povești mici, adesea incomode, dar esențiale. Iar meritul lui Lucian Țugui este că a avut răbdarea și curajul să le readucă la lumină – tocmai pentru că, mult timp, nu s-au potrivit perfect cu istoria „oficială”.
Nicolae C. Ariton
