Tot am scris despre Tulcea că a fost sangeac. Deci, în mai multe postări, apare cuvântul sangeac în sus, în jos. Dar ce este acesta? Luat mot-a-mot înseamnă, în turceşte, steag, din punct de vedere administrativ reprezintă o formă de organizare a Imperiului Otoman, în provincii, care se numeau sangeac. Cel al Tulcei cuprindea toată Dobrogea şi o parte a Bulgariei. Aceasta ca să vă daţi seama cât de importantă devenise Tulcea la un moment dat, pentru că nu tot timpul Tulcea a fost reşedinţă de provincie otomană. Prin comparaţie, nici o altă localitate din Dobrogea nu a fost vreodată sangeac, nici măcar Constanţa care foarte multă vreme a fost un port amărât la mare, care a început să se dezvolte abia după ce a fost construită calea ferată Cernavodă-Constanţa, dar a devenit ceea ce este abia după construirea podului de la Cernavodă.
Bun, să revenim. De-a lungul timpului, Imperiul Otoman a suferit tot felul de modificări din punct de vedere administrativ. În majoritatea timpului, Dobrogea şi o partea Bulgariei a fost condusă de la Silistra, o vreme destul de îndelungată funcţionând sangeacul Silistrei. O dată cu venirea Comisiei Europene a Dunării şi a dezvoltării aproape peste noapte a oraşului Tulcea, la începutul anilor 1860, oraşul nostru devine reşedinţa de sangeac, Sultanul numind la anumite intervale de timp un mutesarif, ca un fel de prefect din zilele noastre. O dată cu numirea Tulcei ca sangeac a fost construit Palatul Paşei, cunoscut sub denumirea de Konak, şi care era un fel de palat administrativ. Astăzi adăposteşte Muzeul de Artă Tulcea. Şi uite aşa, până la Războiul de Independenţă din 1877, oraşul nostru a fost capitala sangeacului Tulcea, cunoscând o dezvoltare economică înfloritoare şi devenind un centru politico-administrativ important. Mutesariful care conducea sangeacul era o persoană extrem de importantă, care îşi cumpăra funcţia de la Istanbul şi se instala pe o perioadă nedeterminată de timp. În momentul în care prelua postul, acesta sosea, de obicei, cu o „gaşcă” numeroasă de rude, prieteni şi creditorii care îi dăduseră bani pentru cumpărarea funcţiei, toţi fiind instalați în posturi mai mari sau mai mici în cadrul aparatului administrativ al sangeacului. Negustorii din suită primeau monopol asupra unor forme de comerţ. Cuvântul de ordine a tuturor era câștigul cât mai consistent şi într-un timp cât mai scurt, pentru că oricând putea veni ordin de mazilire de la Istanbul. Acesta sosea când se făceau abuzuri grosolane, când Cadiul (judecătorul otoman) numit tot de Sultan, îl reclama pe mutesarif, sau anturajul acestuia, sau când la Istanbul un contracandidat la funcţie plătea o sumă mai mare. Tulcea a avut următorii mutesarifi: Suleiman Bei, Resid Paşa, Ahmed Rezim Paşa, Suleiman Bei a doua oară, Ismail Paşa, Fahri Bei, Ali Bei, Said Bei şi Fahri Bei a doua oară. Dintre toţi, s-a vorbit de bine despre Ahmed Rezim Paşa, care a fost un bun administrator şi este cel care a construit Palatul Paşei şi a Casei Paşei, pe locul unde se află acum Colegiul Dobrogean Spiru Haret, într-o zonă care era inima mahalalei turceşti (ca să vedeţi cum se schimbă istoria). Un alt mutesarif de „calitate” a fost, s-ar părea, Ismail Bey (1868-1871), macedonean turcit care a ajutat la deschiderea de şcoli româneşti în sangeac, sub conducerea lui Nifon Bălăşescu.
Cam atât despre sangeacul Tulcei. Ar mai fi de adăugat că acțiunea romanului Pierdut în Tulcea se petrece în perioada în care mutesarif era Ismail Bey, Nifon Bălăşescu ridica şcoli în limba română, iar Comisia Europeană a Dunării culegea roadele amenajării şenalului navigabil al Canalului Sulina. Ce vremuri!
Nicolae C. Ariton
P.S. În postul de mâine vorbim de raiaua Brăilei.
