Acum 147 de ani apărea la București o carte în limba franceză cu un titlu pe cât de ambițios, pe atât de lung: Voyage dans la Dobroutcha, La vérité sur les hommes et les choses. Autor: misteriosul — și, după toate indiciile, autoproclamatul — viconte Alfred de Caston. După aproape un secol și jumătate, m-am încumetat s-o traduc în română. Mărturisesc că mă încearcă o bucurie pe care doar bibliofilii o pot înțelege, însă trebuie spus că în spatele acestei fericiri aparent simple se ascund câteva… complicații editoriale. Pentru început, titlul inițial nu se oprea deloc acolo. El continua tacticos, ca un șir de subtitluri desprinse parcă din gazetele vremii: Reîntoarcerea triumfală a trupelor la București, S.A.R. Prințesa Elisabeta, O sărbătoare națională, Bijuteria regală. Având în vedere această avalanșă de titluri, ai crede că volumul ar trebui să ocupe lejer câteva sute de pagini. În realitate, are doar 72. A fost, și rămâne, o broșură atât de subțire încât nici ediția originală, nici cea actuală nu au îndrăznit să-i tipărească titlul pe cotor (bun, nici n-ar fi încăput), de teamă să nu-l strivească. Cum nu a existat nicio traducere completă până acum, diverse fragmente au fost preluate, republicate și, în timp, și-au pierdut originea, intrând în folclorul istoriografic ca adevăruri generale. Din cele 72 de pagini, 62 sunt dedicate Dobrogei, așa că nu mi s-a părut un sacrilegiu să păstrez doar această parte din titlul monumental. Cartea abundă în fapte, portrete și detalii savuroase, dar personajul cel mai fascinant rămâne chiar autorul: Alfred de Caston. Sau cel puțin așa pretindea că se numește. Vicontele — titlu cu aceeași soliditate ca o cortină de teatru — pare să fi fost un pseudonim, adevăratul lui nume fiind Leon François Antoine Aurefeuille. Sau invers. Sursele nu se hotărăsc, iar el însuși pare să fi cultivat această confuzie cu o plăcere demnă de un mentalist profesionist. De altfel, asta și era: mentalist, iluzionist, prestidigitator, matematician, jurnalist, poet ocazional și personaj boem cu o biografie pe care am încercat zadarnic s-o limpezesc într-o prefață de treizeci de pagini. Dacă aș fi insistat, riscam ca prefața să depășească cartea. De Caston, francez fiind, și-a permis luxul de a publica în limba lui, strecurând totuși un poem românesc semnat de Regina Elisabeta, dedicat soldaților noștri. Româna scrisă în 1878 — cu lexic schimbător și gramatici încă în discuție — nu este o încântare pentru cititorul de azi, așa că absența unei traduceri contemporane, la timpul respectiv, a fost până la urmă un noroc. Unul din aspectele cele mai interesante ale cărții îl reprezintă portretele celor șapte mutesarifi — echivalentul otoman al prefectului — care au condus Tulcea în perioada ei de capitală a sangeacului (1864-1878). Cartea pare a fi singura sursă care îi inventariază complet. Aflăm, de pildă, că Aali Bey este considerat în Turcia unul dintre întemeietorii teatrului modern, autor de piese și promotor al artei dramatice. Sau că Said Kuciuk Pașa, penultimul mutesarif și personaj frecvent demonizat ulterior, suferea de o oftalmie cronică ce-i influența comportamentul. De Caston îl descrie ca pe un diplomat rafinat și un vorbitor impecabil de franceză, dar nu se aventurează în explicații despre plecarea sa bruscă din Tulcea. Menționează doar că a părăsit orașul în lacrimi — fără a lămuri dacă din cauza ochilor, nervilor sau a regretelor. Ironia sorții: un an mai târziu, același om devenea Mare Vizir al Imperiului Otoman, funcție în care avea să fie numit și revocat de opt ori, ca un fel de salvator de serviciu al Sublimei Porți. Călătoria lui Caston în Dobrogea a avut loc în septembrie 1878, într-o perioadă în care administrația rusă se făcea că predă puterea românilor, iar românii se făceau că o primesc, în timp ce Bulgaria visa cu ochii deschiși la propria sa Dobroge. Deși autorul notează cu gravitate că rușii renunțaseră la taxe și erau pregătiți de transfer, realitatea este că soldații ruși au părăsit Tulcea abia în primăvara lui 1879. Volumul, publicat în toamna lui 1878, este prima lucrare tipărită despre Dobrogea și evenimentele revenirii ei la România. Caston însuși admite că avea material pentru câteva volume, dar timp doar pentru o broșură, motiv pentru care a „povestit succint”, ceea ce l-a ferit, poate, de rigorile excesive ale detaliului. După aventura dobrogeană, autorul și-a petrecut ultimii ani la Nisa, unde era întâlnit adesea pe terasa Café de la Maison-Dorée, declamând poezii cu un entuziasm pe care talentul nu-l putea întotdeauna susține. A murit în martie 1882, lăsând în urmă o operă mică, dar surprinzător de fermecătoare. Cartea pe care o aveți acum în față — prima traducere completă în limba română — a fost realizată cu sprijinul Primăriei Tulcea. Iar pentru cei care nu reușesc să și-o procure în format tipărit, există un exemplar electronic gratuit pe site-ul Tulcea Cultural, https://tulceacultural.wordpress.com/wp-content/uploads/2025/11/calatorie-in-dobrogea_tipografie_coperti-incluse.pdf
