ROMAN FOILETON-episodul 9
episod publicat și în ziarul „Delta” din data de 09.11.2023
REZUMATUL PRIMELOR 8 EPISOADE
Anul 1835, luna septembrie. Corabia ioniană Epanteria ajunge de la Constantinopol la Tulçi. La bordul acesteia se află Paryüz turcul, angajat ca marinar și edecar. Bănuit că ar fi rob fugit sau condamnat evadat, este predat soldaților turci. Ajuns în sinistrul penitenciar din Tulçi, aga îi propune, pe neașteptate, să devină muezin al geamiei tulcene. Urcat în vârful minaretului, rugăciunea de noapte s-a transformat într-o dramă, o englezoaică, deranjată de glasul puternic a moldovlahului, îl împușcă pe proaspătul muezin. Supraviețuind „atentatului, este deconspirat de cadiul Tulcei, ca fiind un ghiaur moldovean. Este „concediat” din funcția de muezin și somat ca în zori să părăsească Tulçi. Pentru a nu rămâne dator, ghiaurul Paryüz turcul hotărăște să scufunde corabia Epanteria,într-o „mică” răzbunare. Englezoaica care-l împușcase în minaret îi oferă o mână de ajutor în acest sens, împușcându-l pe căpitanul grec și explicându-i lui Paryüz că urma să facă parte dintr-un adevărat plan bizantin. Cei doi se despart în grabă, la ivirea zorilor, englezoaica fiind ucisă (de bună voie) în propria casă! Citiți și minunați-vă de cum arăta Tulcea acum două secole și ce se întâmpla pe malurile sale!
Nicolae C. Ariton
9.
Soarele se ridicase binișor deasupra Tulçi, când zapciul Iusuf îl trezi pe Paraschiv Paryüz, care dormea ca un prunc, în afara zidului de piatră a caravanseraiului lui Budjaklî Mustafa aga.
-Hai, că avem treabă! spuse el, împingându-l ușor cu piciorul. Amândoi aveau fețele obosite, nebărbieriți, iar turcul moldovlah gemu de durere când se ridică în picioare. Își strânse ca un soldat disciplinat pătura pe care dormise, îndesând-o în sacul marinăresc. Nu era nevoie să-și aducă aminte că îi este foame, pentru că nu uitase acest lucru nici o clipă, nici măcar în timpul somnului.
-La închisoare? întrebă moldovlahul, pornind spre fortul penitenciar, singurul drum care îl cunoștea în orașul de pe malul Dunării.
-Nțț! răspunse zapciul Iusuf. La hamam[1], așa a poruncit cadiul.
-La ora asta? întrebă nedumerit. Nici focul cazanului nu l-au aprins.
-A zis că duhnim amândoi. Tu a ghiaur și eu a… prost. Oricum, lista-i lungă, suntem vreo douăzeci care trebuie să ne îmbăiem până în prânz.
Turcul care ținea hamamul, tellak[2]-ul, era un gras transpirat, pe nume Havuz. Era atât de fericit de sosirea noului cadiu, care părea hotărât să-i spele pe toți tulcenii, care nu prea se îmbrânceau pe la baie, încât erau toate semnele că avea să facă avere. Cadiul plătise el însuși pentru toți care urmau să se îmbăieze în cursul zilei, nu mai puțin de un piastru nou și strălucitor. Nu mai avusese un galben adevărat de când jefuise o caravană de negustori armeni, în Ceatal[3], pe drumul turcului. Dar asta se întâmplase cu mulți ani în urmă.
Hamam-ul era alcătuit dintr-o încăpere uriașă cu un bazin plin cu apă caldă în mijloc, în care încăpeau două duzini de oameni, pardoseala din marmură albă era încălzită pe dedesubt cu țevi din cupru, astfel încât oricine putea trage un pui de somn. Așa își aduse aminte Paraschiv Paryüz că arăta una din zecile de băi turcești din Constantinopol. Cea de la Tulçi era nițel altfel; mai mare decât un bordei tătărăsc, jumătate din ziduri fiind ascunse în pământ, pentru a pierde căldură cât mai puțin. Pereții fuseseră tencuiți cu bitum negru, ca vaporii de apă să nu înmoaie piatra moale de calcar, adusă din carierele de la marginea orașului. Două rânduri de bănci din lemn, din scânduri gros fălțuite, astfel încât mușterii să nu-și frece fundurile și să le tocească, erau așezate față în față, alcătuind mobilierul. Regina hamamului era însă un hârdău uriaș din doage de lemn, în care doi argați turnau în continuu apă fierbinte.
Deocamdată, înăuntru nu era decât o mână de oameni, care se săpuneau încruntați și-și turnau apă pe corp, mârâind ca niște câini. Se vedea că unii erau atât de neobișnuiți cu îmbăiatul la hamam încât își scoaseră hainele, dar se încinseră, peste pieile goale, cu centurile iataganelor, de frică să nu fie atacați, căutând mereu, prin aburii denși, mânerele hangerelor și cuțitoaielor, răsuflând ușurați doar când dădeau de ele. De fapt, armele din oțel strălucitor erau singurele semne că era o baie turcească, linguroaiele de lemn cu care își turnau apă pe corp, sau snopul de crenguțe de mesteacăn, cu care se băteau pe spate era la fel ca în orice baie rusească sau evreiască.
Când mușterii erau prea mulți și sacagii nu mai perindau cu căratul apei, Havuz apărea ca o fantomă printre aburii hamamului și schimba linguroaiele de lemn cu un fel de ibrice, la care toată lumea se uita chiorâș, dar în lipsă de alte ustensile, le foloseau pe acestea. Mai întâi se săpuneau bine cu o pastă de săpun, preparată chiar de Havuz, dintr-o cutie de lemn, și după ce se frecau bine, până se înroșeau ca niște raci, își turnau apa fierbinte.
Paraschiv Paryüz și Iusuf zapciul își lăsară toate lucrurile într-o încăpere uscată, unde aburii băi nu pătrundeau de loc. Pe niște rafturi de lemn se așezau hainele și armele, păzite de o femeie în vârstă, probabil singura de încredere în toată Tulçi. După ce se dezbrăcau complet, mușterii primeau câte o bucată de pânză de bumbac, țesută atât de rar încât nici pentru plasă de țânțari nu era bună, cu care își acopereau goliciunea bărbătească. Bătrâna turcoaică, cu fața acoperită cu un văl până în dreptul ochilor, nu avea prea mare grijă de hainele sau chimirele bărbaților care se îmbăiau. Prin ultimele și așa bătea vântul, mai ceva ca un Crivăț iarna, așa că cea mai mare băgare de seamă o avea la armele cu praf de pușcă ce îi erau lăsate aproape plângând de bărbații ce urmau să se îmbăieze. Despărțirea de pistoalele cu cremene și flintele, dintre care unele erau cu fitil, era atât de dureroasă, chiar dacă era doar pentru un timp atât de scut, încât unii din ei aproape lăcrimau. Noroc că lacrimile se amestecau cu aburii și nimeni nu-i vedea, doar bătrâna care zâmbea, aproape pufnind în râs, în spatele vălului negru. De obicei, așeza armele pe rafturile de sus ale rastelului, acolo unde aerul cald se ridica uscat și fără picături de umezeală. Cum știa să le înapoieze, fără să le încurce stăpânii era unul din misterele nedezlegate ale așezării Tulçi.
Vizita la hamamul lui Havuz se încheia după ce se trecea pe la briciul acestuia, într-o adevărată probă de curaj și vitejie. Bărbieritul era inclus în preț și musai trebuia făcut de cei care erau angajați de rând a-i Înaltei Porți. Doar bașdanii otomani aveau voie să poarte barbă, ca semn distinctiv al poziției sociale superioare. Rând pe rând, mușterii proaspăt îmbăiați, se așezau pe sigurul scăunel din hamam, în fața căruia trona Havuz, care cu gesturi largi, își ascuțea briciul din oțel frânc, pe o curea din piele, agățată de tocul unei uși. Tellak și bıçakçı[4], Havuz își pierduse un ochi, într-o bătaie, la beție, din tinerețe iar al doilea ochi începuse să fie acoperit de-o pieliță albă, îngreunându-i din ce în ce mai mult vederea. Așezarea pe scăunel se făcea după ezitări și codeli îndelungate ale mușteriilor, care aproape se împingeau unii pe alți spre bărbierul care îi aștepta impasibil, știind că mai devreme sau mai târziu, tot aveau să ajungă la briciul său. Câte un turc mai curajos, își lua inima în dinți și se așeza oftând pe scaun, strângând cu putere mânerul iataganului sau a hangerului prins de centura încătărămată pe pielea goală. După ce Havuz îl săpunea bine cu același săpun din cutia de lemn, îl bărbierea în fix patru mișcări: câte una pe fiecare obraz, beregată și mustață. În urma briciului mai rămânea câte un smoc de păr, dar nu conta, intrând în prețul următorului bărbierit.
Paraschiv Paryüz se așeză stingher pe scăunelul de bărbierit, cu mâinile lăsate pe lângă corp, în lipsa unei centuri cu iatagan. Havuz îl privi de două ori mai fioros ca pe ceilalți clienți și după ce întârzie mai mult ca de obicei pentru a ascuți briciul, încercă să deslușească mai bine conturul feței moldovlahului, aproape pierdută în aburii hamamului.
[1] Baie turcească
[2] Persoană care administrează o baie turcească
[3] Insulă, în formă de triunghi, formată între brațele Dunării de Jos
[4] Băieș și bărbier, în limba turcă
VA URMA
Continuăm, în fiecare săptămână, publicarea unui articol în cadrul proiectului intitulat „Istoria Tulcei în cuvinte, biți și pixeli”(cofinanțat de Primăria Tulcea). După o vară lungă și fierbinte, urmează o toamnă bogată cu episoade din primul roman foileton cu acțiunea în cel mai frumos oraș de pe malurile Dunării de Jos, adică Tulcea.
Nicolae C. Ariton
mistereledunarii.ro
