ROMAN FOILETON-episodul 5
episod publicat și în ziarul „Delta” din data de 12.10.20
REZUMATUL PRIMELOR 4 EPISOADE
Anul 1835, luna septembrie. Corabia ioniană Epanteria ajunge, după o lungă călătorie de la Constantinopol, la Tulçi. La bordul acesteia se află Paryüz turcul, angajat ca marinar și edecar. Suspectat că ar fi rob fugit sau condamnat evadat, este predat soldaților otomani. Ajuns la sinistrul penitenciar ce se ridica pe celebra Stâncă a Tulçi, aga îi propune să devină muezin al geamiei tulcene, după ce acesta fusese împușcat de un rus de dincolo de Dunăre. Aflat în fața imamului geamiei, Paryüz este suspectat că ar fi ghiaur sau yahudi (evreu) și supus unui adevărat examen de „admitere” ca muezin, fiind obilgat să recite Adhan-ul. După ce a fost acceptat ca „vestitor” al celor cinci rugăciuni musulmane, moldovlahul Paryüz a urcat în vârful minaretului, o construcție încropită din bucăți de lemn pescuite de pe Dunăre. În final, fericit de „interpretare”, noul muezin coboară din minaret, pentru a fi răsplătit cu un festin culinar, un adevărat Bairam, promis de imamul geamiei tulcene. Citiți și minunați-vă de cum arăta Tulcea acum două secole și ce se întâmpla pe malurile sale!
Nicolae C. Ariton
5.
Bairamul era în toi. Singur la masă, Paryüz privea nehotărât mâncarea, încercând să amâne cât mai mult începutul, pentru a nu sfârși prea repede. În fața sa se afla un blid mic de lut, plin pe jumătate cu pilaf și câteva bucățele rătăcite de carne de oaie și tipsia de argint a imamului, ce părea uriașă datorită doar jumătății de baclava oferită cu mărinimie noului muezin. Bediüzzaman Said Nursi plecase, chemat de cadiu, după cum îi explicase tătarul anemic, rămas să păzească geamia și pe Paryüz, care îl privea, din când în când, furios, suspectându-l că acesta înghițise hoțește toate bucatele pregătite pentru festinul său. În plus, zapciul Iusuf plecase, plictisit sau copleșit de incertitudinea situației prizonierului, care devenise muezin și până a doua zi dimineață, putea ajunge cadiu.
― Și cum ziceai că te cheamă, efendi? întrebă Paryüz cu noua sa voce de muezin, încercând să pară neafectat de foamea care-l chinuia.
― Batyr[1], primi răspunsul, cu o voce pierdută, a cărei slăbiciune se putea datora distanței mari dintre cei doi oameni, tătarul făcându-și de lucru în cele mai îndepărtate unghere ale geamiei sau, poate din cauza trupului puțintel care-l însoțea.
― Normal… mormăi Paryüz, mai mult pentru el, privindu-l curios pe tătar, pentru a vedea vreo urmă din bucatele sale. Tătarul părea a fi destul de tânăr, dacă nu ar fi fost îmbătrânit de slăbiciunea corpului. Purta o însăilare de veșminte din cânepă, doar brâul și turbanul, de modă veche, fiind din bumbac, dintr-o singură fâșie care fusese tăiată în două. Turbanul îi acoperea urechile, ca să nu-l tragă curentul de aer ce se simțea în geamia cu pereții găuriți, iar brâul să nu-și piardă vreo coastă, din neatenție. Nemulțumit de rezultatul cercetării, Paryüz muezinul începu să mănânce mestecând rar, încercând astfel să prelungească mai mult dumicatul în palatul gurii sale, bântuit în ultima vreme mai mult de fantome.
― A zis Hoca Efendi să nu mănânci ca lupul că s-ar putea să mori cu mațele înnodate, îi spuse tătarul, cu vocea sa pierdută, din cel mai îndepărtat ungher al geamiei.
― Lupii mănâncă oi, oameni, căprioare, nu trei boabe de orez, îi explică Paryüz, privind fix farfuriile pustii.
Batyr dispăruse însă, după ce, ca o umbră, așezase în apropiere masa cu panoplia de unelte ale timpului, în față, tronând o clepsidră cu nisip, care anunța momentul chemării la rugăciunea de noapte, Isha. Paryüz își dădu cu presupusul că literele arabe înscrise pe clepsidră înseamnă Isha, și așa le-ar fi descifrat dacă ar fi știut să citească. Oricum, era sigur că tătarul supraveghea dintr-un ungher întunecat timpul care se scurgea alene în geamie, dar și pe el.
După ce nisipul din clepsidra pentru rugăciunea de noapte Isha se scurse trei sferturi, lui Paryüz muezinul i se făcu din nou foame, sau mai zis, se trezi pe singurul covoraș de rugăciune din geamie, că-i „cântă” mațele. „S-or fi înnodat de la atâta mâncare și acum cântă foamea la harpă ”, se gândi, zâmbind în colțul buzelor. Cu toate că abia ciugulise câte ceva, fusese ce-a mai îmbelșugată masă din ultima vreme și faptul că se odihnise ca un pașă pe un covor adevărat, îl făceau să simtă, în sfârșit, că îl năpădise și pe el norocul. Se ridică sprinten în picioare, se scutură nițel, ca un câine ud, pentru a se trezi de tot și vorbind singur, porni către minaret: „Hai să vă fac o cântare adevărată, turcilor, așa cum știe Paryüz când este aproape fericit!” În drum, înhăță orologiul frânc, vârându-l sub cămașă și gândindu-se cu cât ar putea vinde la bazar mașinăria de bronz cu arcuri de fier și care arăta timpul cu niște ace care semănau cu limbi de șarpe veninos. Era sigur că trei sferturi din turci nu ar fi dat nici o para pe un asemenea marafet, cărui nu-i înțelegeau rostul, ca și prostiei de timp.
Afară era o scârțâială de nedescris. Paryüz se opri nedumerit, prima bănuială fiind că o armată de strigoi năvălise în Tulçi și acum își târau corăbiile de nisipul malului. Privi spre port, și în lumina chioară a câtorva felinare, văzu că acesta era la fel de pustiu. Doar câteva dombazuri și tartane trase pe mal, ca niște cașaloți adormiți. Scârțâitul continuu venea de la adevărata armată de mori de vânt ce se înălțau pe vârful dealurilor orașului. Se învârteau toate, la unison, în bătaia vântului care adia din nou spre bucuria marinarilor și a morarilor, scârțâind ca și corzile unei lăute chinuite de un lăutar beat.
Paryüz se simțea în putere, chiar dacă mâncase doar jumătate de blid de pilaf, și în stare să cheme la rugăciune și pe ultimul surd din Tulçi, cu tot scârțâitul palelor morilor de vânt care măcinau de zor grâul furat din căruțele și dombazurile negustorilor ce visau să-l ducă la Constantinopol și să câștige sute de piaștrii strălucitori.
Ajuns în vârful minaretului, își dădu seama că adusese degeaba orologiul, pentru că neavând nici măcar o lumânare, nu se zărea nimic pe cadran. Se înjură, încet, că uitase să ceară un felinar, și ceva mai tare pe Batyr, care se pitise pe undeva, poate chiar și băuse uleiul de măsline din acesta, așa cum auzise că se mai întâmplă. Bâjbâind, căută însemnele numerelor pentru fiecare rugăciune, făcute cu tăișul cuțitului, și după ce le descoperi, se mai liniști, simțind că este pregătit. Își umplu plămânii cu aerul răcoros și slobozi cel mai strașnic „Dumnezeu este cel mai mare!” pe care îl auzise Tulçi vreodată, și repetă, la fel de puternic, încă de trei ori. Strigând, din toți bojocii, „Mărturisesc că nu există niciun alt Dumnezeu…” Se și vedea decorat de cadiul orașului pentru talentul său de muezin. Viața începuse să se vadă frumos din vârful minaretului geamiei, printre scârțâiturile palelor morilor de vânt…
― What are you shouting like this, man, in the middle of the night, are you crazy?[2] Se auzi un țipăt de femeie, în liniștea nopții.
Paryüz amuți. Vâslise o jumătate de an alături de un ingilizler[3] și învățase câteva cuvinte. Nu înțelegea prea bine ce zicea femeia, dar sigur nu era de bine.
― Adhan… reuși să spună cu un glas care semăna mai mult cu cel al lui Batyr. Apoi, aducându-și aminte că este la mijlocul acestuia, continuă cu voce tunătoare: „Mărturisesc că nu există niciun alt Dumnezeu…”
― Shut up, impostor, the muezzin was shot two days ago. You howl like a dog at the moon.![4]
Paryüz nu se sinchisi de spusele femeii, aducându-și aminte că muezinii își înfig jumătate din degetele arătătoare în urechi pentru a nu fi deranjați de comentarii de genul acesta.
― Veniți la rugăciune! Veniți la prosperitate! adăugă el, răcnind.
Două focuri de revolver se auziră în liniștea nopții și Paryüz simți ceva, ca o înțepătură de viespe, în umărul drept, ceva cald se prelinse pe braț. Era sânge.
Paryüz leșină, prăbușindu-se cu toată greutatea pe podeaua din vârful minaretului. Scoabele de fier cedară și legăturile de funie se rupseră, șandramaua din lemn uscat prăbușindu-se ca un castel din cărți de joc și bețe de chibrit.
[1] Voinic, în limba tătară
[2] Ce răcnești în halul ăsta, omule, la miezul nopții, a-i înnebunit? traducere din limba engleză
[3] Denumirea dată de otomani britanicilor
[4] Gura, impostorule, muezinul a fost împușcat acum două zile. Tu urli ca un câine la lună! traducere din limba engleză
VA URMA
Continuăm, în fiecare săptămână, publicarea unui articol în cadrul proiectului intitulat „Istoria Tulcei în cuvinte, biți și pixeli”(cofinanțat de Primăria Tulcea). După o vară lungă și fierbinte, urmează o toamnă bogată cu episoade din primul roman foileton cu acțiunea în cel mai frumos oraș de pe malurile Dunării de Jos, adică Tulcea.
Nicolae C. Ariton
mistereledunarii.ro
