ROMAN FOILETON-episodul 3
episod publicat și în ziarul „Delta” din data de 28.09.2023
REZUMATUL PRIMELOR 2 EPISOADE
Anul 1835, luna septembrie. Corabia ioniană Epanteria ajunge, după o lungă călătorie de la Constantinopol, la Tulçi. La bordul acesteia se află Paryüz turcul, angajat ca marinar și edecar, completând un echipaj de kefaloniți neprietenoși și leneși. Portul unde trebuiau să ajungă era Ibraila, dar căpitanul Kir Kyrazis, ajunși în portul Tulçi, îl predă soldaților otomani, spunându-le că pare a fi un rob fugit de la stăpân sau un condamnat evadat de pe galerele sultanului. În timp ce se îndreptau spre închisoare, construită pe celebra Stânca Tulçi, Paryüz turcul scapă ca prin minune să nu fie împușcat de zapcii pentru a fi jefuit. Ajuns la sinistrul penitenciar ce se ridica parcă din valurile Dunării, aga îi propune să devină muezin al geamiei tulcene, după ce „titularul” fusese împușcat de un rus de dincolo de Dunăre, iar „funcția” nu mai era dorită nimeni. Citiți și minunați-vă de cum arăta Tulcea acum două secole și ce se întâmpla pe malurile sale!
Nicolae C. Ariton
3.
Geamia din piatră fusese distrusă în timpul războiului cu muscalii. Tunarii ruși o luaseră la țintă, fiind cea mai pricopsită construcție din Tulçi, bineînțeles, după caravanserai, de care nimeni nu avea curajul să se atingă, și nu de frica, sau de dragul stăpânului Budjaklî Mustafa aga, ci de faptul că era singurul loc unde un soldat, în trecere sau cuceritor, se putea odihni și primi o mâncare caldă, în condiții omenești.
Cum geamia era templu păgân, nu mai rămăsese din ea piatră pe piatră, ci doar niște bucăți de ziduri, asemănătoare cu cele de pe vremea bizantinilor. Acestea fuseseră salvate de a ajunge lest pe corăbiile ioniene ce plecau goale din Tulçi către Ibraila, de pereții unei noi geamii, construiți de-a lungul celor vechi, din chirpici și scânduri ne fălțuite. Olanele de lut nears ale acoperișului se spărgeau ca nucile fără miez când ploua cu grindină. Noroc că la Tulçi nu prea ploua.
Ca să nu fie inundată primăvara de apele Dunării care se umfla ca laptele fiert, fusese cocoțată pe un dâmb, de piatră și pământ, ca o cocoașă de dromader. Dacă clădirea geamiei arăta ca o casă de turci sărăntoci, poate nițel mai mare, cât să-i încapă pe bey și pașale, minaretul era și mai amărât, construit din bucăți de lemn ce păreau pescuite de pe Dunăre, prinse cu scoabe de fier și legături din funie de cânepă, rezultând un fel de șandrama înaltă de vreo șapte stânjeni, care semăna a orice, mai puțin a minaret. În iernile geroase, minaretul musai trebuia păzit de un zapciu înarmat, ca să nu fie culcat la pământ de tulceni și transformat în surcele pentru foc.
Imamul nu era gras, cum spusese zapciul Iusuf, era ceva înspăimântător de gras. Aproape două chintale de șunci și slănină umană, sub care minaretul nu avea nici o șansă de supraviețuire, dacă, bineînțeles, ar fi încăput să urce pe scara îngustă. Mai multe rânduri de burți se revărsau peste scaunul din fier pe care stătea, singurul capabil să-i suporte greutatea gargantuică. Un cap mic, pleșuv, stăpânea muntele de cărnuri, pe sub sprâncenele rare o pereche de ochi verzi, scăpărând și aruncând sclipiri veninoase. Boala grăsimii îl înrăise pe imamul Bediüzzaman Said Nursi, care îl privi cu ură pe Paryüz.
―Turc? întrebă scurt imamul.
―Turc, turc, Molla Efendi[1]! răspunse fără să ezite.
Imamul îl privi neîncrezător pe cel din fața lui: înalt, spătos, cu picioare subțiri și mâinile ca niște lemne de stejar, părul roșcat, pistruiat și ochii albaștri, părea să semene mai mult cu un frânc de la izvoarele Dunării sau un rusnac de pe Volga, dar și cu beizadeaua vreunui bașkan, făcut cu vreo roabă de prin țările iernii, cu fața atât de palidă de ziceai că-i moartă și părul galben ca o spumă de aur, de nici nu mai trebuia să le cumperi giuvaere cum le plăceau turcoaicelor sadea.
― Îhî! Chiar că… mormăi mai mult pentru el imamul Bediüzzaman Said Nursi. Apoi, continuă adresându-se zapciului Iusuf, care, de obicei, vorbea mult și gândea prost, dar acum amuțise neștiind unde să lase pușcociul de fier în casa Domnului. Și zici că ăsta-i musafir sau deținut?
― Păi… Hoca Efendi[2]… n-am avut timp să-l anchetăm. Abia l-am săltat de pe malul Dunării, de pe o corabie grecească. Kir căpitanul zicea că-i edecar și suspect cât cuprinde.
― Căpitanul, grec?
― Kefalonit, efendi.
― Îhî, ăștia o vând și pe mă-sa pentru câteva parale. Turcule, nu ești cumva Yahudi[3]? Prea ești roșcovan.
― Sunt turc, turc, Molla Efendi, numele meu este Paryüz, răspunse, știind că în discuțiile cu turcii trebuia să fii consecvent.
― Și ai prepuțul tăiat, nu? întrebă brusc imamul. Paryüz păli pentru câteva clipe, noroc că popa turcesc întinsese mâna spre o tavă cu baclavale, luând trei deodată. În loc să se gândească la un răspuns salvator, privirea și gândul îi fugiră la mâinile ca de copil ale turcului. Cum naiba reușise să înșface trei prăjituri deodată cu jucăriile acelea de degete! Adevărul era că Paryüz poftea la baclavale și ar fi reușit să dosească cel puțin jumătate de tavă cu palmele sale cât niște vâsle de caiac de pe Bosfor. Aha, am uitat… mormăi imamul, după ce înghițise baclavalele, aproape fără să le mestece. Și voi, evreii, aveți prepuțul tăiat! Nu mai este nevoie să-ți dai nădragii jos… Știi ce, turcule! continuă imamul, accentuând sarcastic ultimul cuvânt. Să nu crezi că suntem niscai proști aici pe malul Dunării. O fi Tulçi o hazna plină cu țânțari, dar nu este chiar capătul lumii, poate-i începutul ei! Lăsăm pe mai târziu obârșia matale pentru că ne crapă măseaua după un muezin care să cânte Adhan-ul din minaret, după ce un rusnac nebun l-a împușcat pe nevinovatul Reyhan, acum două zile. De frică să nu pățească la fel, toți adevărat credincioșii tulceni refuză să urce în minaret. Cum Maghrib[4]-ul este aproape, mai întâi facem o repetiție. Ia cântă, matale, cu credință și talent Adhan-ul! Pentru a doua oară în nici un ceas, Paryüz se supuse poruncii de a cânta Adhan-ul, după ce în cei patruzeci de ani de viață nu o făcuse niciodată. Cu burta lipită de spate, de foame și poftind la baclavalele rămase pe tavă, silabisi cu greu chemarea la rugăciune.
― Cam leșinat, turcule! Dar seamănă cu vocea bătrânului muezin, ceea ce o să-i bucure pe tulceni. Așa că nu mănânci nimic deocamdată. După Maghrib, o să ai parte de un adevărat Bairam! Bediüzzaman Said Nursi privi iscoditor în direcția baclavalelor, ochii îi alunecară dincolo de tava de argint, pentru a se opri peste panoplia de clepsidre – cu apă și nisip – cadran solar și chiar un orologiu mecanic frânc. Aveau pe ele tot felul de înscrisuri cu litere arabe, imamul trecându-și degetele peste ele, după ce ezitase câteva clipe deasupra baclavalelor. Părea a fi un adevărat stăpân al timpului. Pregătește-te, turcule, mai ai jumătate de clepsidră până la Maghrib. Să nu îndrăznești să te lași împușcat în minaret, că te înec cu mâna mea în Dunăre!
[1] Formulă de politețe, însemnând în limba turcă „maestre învățător”, folosită în discuțiile cu reprezentanții religioși musulmani
[2] Domnule învățător (limba turcă)
[3] Evreu, în limba turcă
[4] Rugăciunea de la apusul soarelui, care trebuie efectuată imediat după ce soarele a apus, de obicei în jurul orei 19:00 sau 20:00, în funcție de loc și de anotimp
VA URMA
Continuăm, în fiecare săptămână, publicarea unui articol în cadrul proiectului intitulat „Istoria Tulcei în cuvinte, biți și pixeli”(cofinanțat de Primăria Tulcea). După o vară lungă și fierbinte, urmează o toamnă bogată cu episoade din primul roman foileton cu acțiunea în cel mai frumos oraș de pe malurile Dunării de Jos, adică Tulcea.
Nicolae C. Ariton
mistereledunarii.ro
