ROMAN FOILETON-episodul 10 – ultimul
episod publicat și în ziarul „Delta” din data de 16.11.2023
REZUMATUL PRIMELOR 9 EPISOADE
Anul 1835, luna septembrie. Corabia ioniană Epanteria ajunge de la Constantinopol la Tulçi. La bordul acesteia se află și Paryüz turcul, angajat ca marinar și edecar. Bănuit că ar fi rob fugit sau condamnat evadat, este predat soldaților turci. Ajuns în penitenciarul din Tulçi, aga îi propune, pe neașteptate, să devină muezin al geamiei tulcene. Urcat în vârful minaretului, rugăciunea de noapte se transformă într-o dramă, o englezoaică, deranjată de vocea moldovlahului, îl împușcă. Supraviețuind ca prin minune, este deconspirat de cadiul Tulcei, ca fiind un ghiaur moldovean. Este „concediat” din funcția de muezin și somat ca în zori să părăsească Tulçi. Pentru a nu rămâne dator, ghiaurul Paryüz turcul hotărăște să scufunde corabia Epanteria, într-o „mică” răzbunare. Englezoaica îi oferă o mână de ajutor în acest sens, împușcându-l pe căpitanul grec și explicându-i lui Paryüz că urma să facă parte dintr-un adevărat plan bizantin. Cei doi se despart în grabă, la ivirea zorilor, englezoaica fiind ucisă (de bună voie) în propria casă! După o serie de episoade în care evenimentele s-au învolburat mai ceva ca Dunărea într-un anafor, urmează un episod relativ liniștit în care ghiaurul Paryüz turcul este obligat să meargă la hamam, de către un cadiu obsedat de igiena tulcenilor. Citiți și minunați-vă de cum arăta Tulcea acum două secole și ce se întâmpla pe malurile sale!
Nicolae C. Ariton
10.
Turcul moldovlahul Paraschiv Paryüz și zapciul Iusuf erau de-a dreptul fericiți că scăpaseră nevătămați de la hamamul lui Havuz efendi. Zâmbeau cu gura până la urechi, în razele de soare care se ridicase binișor pe cerul senin al așezării Tulçi. Atât de tare se săpuniseră și turnaseră apă fierbinte pe ei, încât și acum, după ce ieșiseră de mai bine de un sfert de ceas din hruba hamamului, erau amândoi stacojii la față, ca două cireșe coapte. Se simțeau de parcă bătrâna turcoaică, odată cu bucata de pânză, pe post de prosop, le dăduse și câte un rând de piele nouă, pe care o îmbrăcaseră la ieșire. Doar câte o urmă de îngrijorare le umbrea din când în când privirea. Lui Paraschiv Paryüz, pe care foamea îl părăsise, îi lăsase în urmă o adevărată curbatură a burții, o asemenea stare de inaniție și hău cosmic, pe care nici toate cuvintele din toate limbile pământului nu ar putea să o descrie, sau să-i umple burta care se atrofiase și se pregătea să o abandoneze la primul colț de stradă, la fel cum își lasă șerpii pielea.
Zapciul Iusuf se uita din când în când la flinta veche, care era la fel de grea, dar avea patul de lemn mai scurt cu două degete. Primul gând, că bătrâna turcoaică greșise și-i dădu-se altă pușcă îi zbură repede din minte, cu siguranță erau șobolanii aciuiați la căldura hamamului care îi roseseră arma. Încă două-trei băi și rămânea doar cu fierul.
-La închisoare sau cadihan? întrebă Paraschiv Paryüz, neștiind pe ce drum să apuce, iar dacă se gândea mai bine, ceea ce nu era cazul, nici nu știa măcar unde se aflau casele pașalei Tulçi.
-N-ai nimerit-o nici de data asta, efendi, îi răspunse zapciul Iusuf. La cazarmă, să îmbucăm ceva. Mi-o foame de lup, după scalda asta, care nu a fost chiar așa rea. Să-i dea Cel de sus sănătate prealuminatului cadiu, care ne-a obligat și a dat și paralele pentru ea.
Paraschiv Paryüz se opri câteva clipe pentru a-l privi pe zapciu, dacă vorbește sau cântă. Cuvântul „îmbuca” i se păru a fi cel mai frumos din lume, care răsuna mai ceva ca saz[1]-ul celui mai priceput mehterân[2] din lume.
-Mâncare? întrebă moldovlahul, nevenindu-i să creadă.
-Bairam, efendi!
La auzul cuvântului „bairam”, entuziasmul lui Paraschiv Paryüz se mai domoli, pentru că mai avuse parte de unul, pe înserate, la geamie și nu fusese deloc ceea ce-și închipuise. Dar acum, o jumătate de blid de pilaf și niște fărâmituri de baclava chiar i se păreau a fi un festin.
Cazarma era alcătuită dintr-o cocioabă din chirpici, acoperită cu stuf, semănând mai mult cu un grajd, fiind la fel de lungă, dar nu neapărat la fel de fățoasă. O duzină de paturi de fier, făcute în Arsenalul de la Constantinopol, din topitura tunurilor crăpate și care nu mai puteau fi folosite, erau acoperite din saltele cu paie și perne din pânză de sac, umplute cu lână de oaie. Toată șandramaua era numită de soldați „Palatul puricilor”.
Chiar la intrarea în palat se afla muftak[3], o marmită din tablă așezată pe o sobă de tuci, lângă care trona o adevărată schelă pentru corăbii liliputane, de care erau agățate toate ustensilele de bucătărie posibile, strălucind în lumina puternică ce pătrundea pe ușă. Bucătarul stătea tolănit pe un fel de pătură însăilată din piei de iepure, îmbibată cu toate mâncărurile, pregătite în ultima lună, la fel cu hainele vag soldățești. Pe cap purta un turban din pânză de bumbac, cândva de culoare albă, în care avea înfipt o lingură mare de lemn, însemnul ciorbagiului[4], un veritabil stăpân peste mărunta cazarmă de zapcii.
-Bună ziua, çorba-bași, îl salută, plin de respect, Iusuf, pe bucătarul care îi privea cu un ochi închis și al doilea deschis doar pe jumătate.
-Bună ziua, vitejilor! Le răspunse neașteptat de clar și sonor. Citesc pe fețele voastre o oarecare apatie alimentară și o ușoară deficiență nutrițională. Am dreptate, voinicilor?
Paraschiv Paryüz rămase nemișcat în dreptul intrării, încercând să înțeleagă cuvintele bucătarului, dacă era o invitație să intre sau niște înjurături nemernice, ca la ușa cortului. Erau prea multe cuvinte pe care nu le auzise niciodată și cum cunoștea toate înjurăturile turcești, trase concluzia că vorbele erau de bine.
Zapciul Iusuf era obișnuit cu limbajul fistichiu a ciorbagiului, deprins într-o școală grecească de scribi, unde nu mai ținea mintea povestea cum ajunsese.
-Sute de gândaci în burțile noastre, çorba-bași! răspunse Iusuf, abandonând ușurat pușcociul de fier cu patul ros de șoareci.
-Și mii în bucătăria mea… mormăi ciorbagiul ridicându-se cu greu de pe pătura iepurească. Ce poftesc să mănânce, neînfricații mei? Turcul cel roșu, dorește o delicatesă a la Tulçi?
Lui Paraschiv Paryüz nu-i spuse nimeni până acum „turcul cel roșu”, dar trecu repede peste acest lucru lipsit de importanță. Ar fi vrut să răspundă „bairam” dar știa că această sărbătoare culinară avea un înțeles mult mai modest pe malurile Dunării, motiv pentru care răspunse simplu:
-Pilav.[5]
-N-avem! Primi răspunsul sec al ciorbagiului care părea că fusese jignit de solicitarea banală a musafirului, semn că nu avea încredere în talentele său bucătăricești. Plictisit, săltă capacul marmitei și privi curios conținutul, lucruri complet interzise pentru oricine altcineva. Înșfăcă una din cănile de lut, de pe plita sobei de tuci, și vărsă apa călduță în marmită, amestecând-o de câteva ori cu linguroiul de lemn, pe care îl înfipse apoi la loc în faldurile turbanului, după ce umplu cu generozitate două blide cu o zeamă mai limpede chiar ca apele Dunării.
-Poftă bună, temerarii mei! Le ură, oferindu-le blidele alături de câte un coltuc de pâine dospită, neagră, ce părea aproape proaspătă, scoasă din cuptor de cel mult două săptămâni, față de pesmeții de pe galion, care stăteau și câte doi ani în cambuză.
-Zapciul Iusuf, mai tânăr și mai sprinten se și repezi să înfulece înaintea lui Paraschiv Paryüz care era mai flămând dar și mai bătrân.
-Mmm, çorba-bași, ezogelin çorbası[6]?
-Dacă vrei, tu, eroul meu! Așa să-i fie numele!
[1] Instrument muzical otoman, asemănător cu o chitară
[2] Muzicant din armata otomană
[3] Bucătărie, în limba turcă
[4] Çorba-bași era o funcție militară, corespunzătoare unui bucătar de companie, apărută în sistemul de organizare ieniceresc. Termenul de ciorbagiu, care însemna mai mult decât cea de bucătar, a fost preluat și în viața civilă, conducătorii comunităților etnice, sau a localităților mai mici fiind numiți ciorbagii, inclusiv în Țările Române
[5] Pilaf, în limba turcă
[6] Ciorbă de mazăre și bulgur cu sos de roșii
SFÂRȘIT
Încheiem aici, romanul nostru foileton, de fapt, primele zece capitole ale romanului „Bărbați cinstiți și femei pirat la Dunărea de Jos”, dintr-un total de 52 de capitole. Scenariul propus era ca după publicarea celor zece episoade, să fie tipărit volumul și distribuit în cadrul proiectului de mai jos. Vestea bună este că romanul a fost scris în totalitate. Vestea proastă este aceea că editarea și tipărirea se va face undeva în partea a doua a anului 2024, conform planului editorial al prestigioasei editurii Litera, care a acceptat manuscrisul. În aceste condiții, scenariul propus nu mai poate fi respectat, motiv pentru care vom edita, tipări și distribui un alt roman istoric (destul de asemănător cu cel propus), intitulat „CAFEA, RAKI ȘI UCIGĂTURI LA DUNĂREA DE JOS”, singura deosebire fiind faptul că dacă la primul acțiunea se petrece la Tulcea, în jurul anului 1835, în cel de-al doilea, faptele se petrec în 1872. Ca să nu rămânem datori onor cititorilor, le oferim de săptămâna viitoare (tot joi) un mini serial intitulat „Tulcea la mezat”.
Nicolae C. Ariton
mistereledunarii.ro
