Un serial savuros despre cafea, cafenele, mistere, statistici aromate și oameni care au știut mereu că cele mai mari evenimente încep cu un fum de tutun și o privire lungă peste ceașcă. Știați că, în 1874, Tulcea avea 59 de cafenele și mai multe cârciumi decât prăvălii? Un oraș unde cafeaua nu era doar băutură, ci stil de viață, politică de salon și prilej de bârfă cu dichis. Începem o călătorie prin aburii istoriei locale, cu povești pe cât de adevărate, pe atât de parfumate. Misterele Dunarii devin gazda săptămânală a rubricii „Prin cafenelele Tulcei, de ieri și… alaltăieri”, parte a proiectului cultural „Tulcea, te citesc!” – un demers cofinanțat de Primăria Municipiului Tulcea și susținut cu toată pasiunea noastră pentru cafea, istorie și firul nevăzut care le leagă.
Închidem cafenele sau nu?
La început, autoritățile otomane – atât cele cu turban, cât și cele cu iatagan – priveau cu o indiferență imperială ce se bârfea prin cafenele. Doar niște turcaleți tolăniți pe perne, sorbind licoarea neagră și discutând despre poezie, filozofie și cine pe cine a mai bârfit prin bazar. Ce-ar putea merge prost? Ei bine… totul.
Când au realizat că băutorii de cafea nu doar că nu dorm, dar mai au și idei, autoritățile au început să transpire sub caftane. Situația devenea alarmantă. Evliya Çelebi, celebrul călător al istoriei otomane, ne avertizează cu cifre amețitoare: „Trei sute de cafenele, trei sute de cafegii! Bogați, influenți, și – grozăvie! – protejați de Shaikh Shadhili.” Practic, era Starbucks cu turban.
Unii romantici visători au început să le numească „școli ale cunoașterii” – irfanmekteb-i – unde se recitau poeme și se făceau dezbateri înflăcărate despre sensul vieții și calitatea ultimei recolte de cafea. Alții, mai puțin boemi, vedeau în cafenele niște pepiniere ale revoluției și nesupunerii – ba chiar mai populate decât geamiile! Ceva scandalos, mai ales că geamia avea și minaret, iar cafeneaua doar ibric.
Apoi vin fanaticii – mereu vigilenți – care scot de prin colțurile prăfuite ale legii islamice o descoperire bombă: cafeaua este… haram! De ce? Pentru că e arsă, adică prăjită. Și, după cum știm cu toții, tot ce e ars, în afară de kebab, e interzis. Evliya Efendi confirmă cu un oftat: „Cafeaua limitează somnul și dă energie. Locurile unde se bea sunt pline de confuzie.” Un argument solid împotriva trezirii de dimineață și a ideilor.
Timp de aproape o sută de ani, lumea a trăit într-o amenințare nesfârșită cu tema „închidem cafenelele sau nu?”. Uneori da, alteori ba. Sultanul Murad al III-lea, un fel de inspector ANPC al secolului XVI, decide să le închidă în 1583, dar doar după ce cafegiii l-au pârât că au fost agresați în plină procesiune regală. Că niște ceauși le-au spart ceștile și i-au altoit cu bâtele – clar o dramă națională.
Dar nu vă grăbiți să plângeți: închiderile astea durau cât o pauză de publicitate. În plus, nici măcar savanții nu se înțelegeau dacă cafeaua vine de la îngeri sau de la diavol. Așa că au decis: hai să nu ne grăbim, să facem o comisie etc. Sună cunoscut?
Deznodământul vine abia în 1633, când Murad al IV-lea – sultan, sportiv și dușman declarat al distracției – se satură de idei, conversații și miros de cafea prăjită. Dă cu decretul-n masă: „Să se interzică alcoolul, tutunul și cafeaua!” Plus: să se închidă cafenelele! Toate! Peste tot! Nu mai vrem poezie și filosofie, vrem liniște!
Efectul? Nici măcar o sprânceană ridicată în cartierul cafegiilor. Din contră: apar speakeasycoffee-urile, un fel de cafenele de gherilă, ascunse prin cotloane întunecate, unde oamenii trăgeau repede o ceașcă, cu frica în sân și aroma în nări.
În mod ironic – cum se întâmplă adesea în istorie – interdicția a dus la francizarea cafelei. Dar, cum ar zice și Evliya: să nu ne grăbim! Se afirmă că, tot în această perioadă, au fost deschise primele cafenele și în Occident, de către negustorii otomani goniți de către această adevărată lege a prohibiției. Mulți cafegii s-au împrăștiat prin imperiu și au deschis noi cafenele, de la Bursa până la… Tulcea. Da, Tulcea. Orașul care la acea vreme era, sincer vorbind, un punct pe hartă unde doar vântul și o mână de soldați otomani își făceau veacul pe Dealul Taberei. Dar să nu fim cârcotași – cine știe? Poate și ei, nostalgici după zilele glorioase din Constantinopol, au improvizat o cafenea la colțul fortului, lângă un cazan de năut fiert. Sau poate doar visăm. Deci, să profităm de context și să afirmăm că și la Tulcea, în perioada 1633-1640, s-au deschis primele cafenele. Tulcea noastră era însă atât de insignifiantă în această perioadă, încât avem unele îndoieli, cu toate că mica garnizoană de soldați otomani, încartiruiți în fortul de pe Dealul Taberei, supraveghind navigația pe Dunăre, nu este exclus să fi adus, din marile cazărmi și orașe din care proveneau, obiceiul băutului de cafea într-un loc public, așa cum erau cafenelele.
Fotografiile reprezintă, în ordine, „bazarul tulcean, cu un debit de tutun în prim plan și, probabil, o cafenea sub coloane” și „un cafegiu ambulant din Constantinopol”
