Dacă priviți cu atenție o imagine cu tulceni pe la 1870, cu siguranță veți vedea cel puțin câțiva care poartă în vârful capului un fel de cipilică în formă de trunchi de con, de culoare roșie. Acestea erau faimoasele fesuri otomane, purtate bineânțeles de către toată populația masculină musulmană, de la mic la mare. Doar ici, acolo, mai puteai întâlni câte un bătrân sau un tătar foarte sărac care nu-și putea permite să-și cumpere un fes, și atunci umbla purtând înfășurat în jurul capului o bucată de pânză, așa cum făcuseră osmanlâii sute de ani.
Povestea fesului este plină de mister și aventuri. În primul rând nu prea se știe exact cine a inspirat forma și dimensiunile sale. Unele voci afirmă că este de inspirație grecească, existând mărturii în acest sens că un fel de bonete tronconice, cu șnur, purtate de greci încă de acum 2000 de ani. Turcii susțin că este de fapt vorba despre o piesă din ținuta militară a soldaților otomani, un fel de mini cască de oțel, pe care ienicerii o purtau pe cap, sub zale, pentru a-i proteja împotriva loviturilor de sabie din această zonă a corpului.
Ceea ce se știe precis este faptul că în în anul 1826, Sultanul Mahmud al II-lea, în încercarea de a moderniza armata otomană, impune uniforme noi soldaților, inspirate după cele occidentale și ca acoperământ pentru cap, fesul. El însuși poartă pentru prima dată un fes, care era ce-i drept, ceva mai voluminos decât tichiuțile purtate de ceilalți supuși. De la armată, apoi la funcționarii otomani, obligați să poarte fes împreună cu un fel de redingotă tunică, faimosul fes s-a răspândit la întrega populație bărăbătească musulmană din întreg imperiul.
Analizat cu atenție, fesul este o realizare destul de bizară pentru un european, în primul rând pare un fel de pălărie neterminată, pe care orice vânt mai puternic ți-o putea smulge de pe cap și care nici nu te apăra prea grozav de canicula verilor otomane, ploaie sau frig (ce-i drept, mai rare). Chiar otomanii au recunoscut, că de fapt fesul este un fel de pălărie fără boruri, pentru a nu-i incomoda pe credincioși atunc
i când fac cele cinc rugăciuni zilnice, atingând pământul cu fruntea. O pălărie ar fi fost o adevărată piedică în cadrul acestui ritual.
Cu trecerea timpului, fesul a început să capete forme mai rafinate, astfel, militarii purtau fesuri cu șnur lung și gros, funcționarii cu un șnur mai scurt și subțire iar oamenii de rând doar simplul fes. Mii de ateliere, din întreg Imperiul Otoman, fabricau fesuri, dar cele mai bune erau importate de la Viena. În 1908, în urma anexării Bosniei-Herțegovina de către Imperiul Austro-Ungar, otmanii boicotează importul de mărfuri austriece, inclusiv a fesurilor, în istorie acest boicot economic fiind cunoscut cu numele de Fez Boycott.
Povestea fesului se încheie în 1925, după ce ajunsese să fie un adevărat simbol al orientalismului. Mustafa Kemal Ataturk , în cadrul seriei de reforme care aveau să transfome Turcia într-un stat modern, interzice portul fesului pe care îl considera un fel de pălărie grecească.
Nicolae C. Ariton
1. imaginea 1 reprezintă un grup de cărăuși de butoaie otomani, falnici purtători de fes, pe la 1890;
2. imaginea 2 este un tablou cu Sultanul Mahmud al II-lea, înfăptuitorul fesului și cel care a desființat trupele de ieniceri, ambele realizări în 1826;
3. imaginea 3 este un portret cu arhitectul Turciei moderne, Mustafa Kemal Ataturk, cel care a desființat fesul, considerându-l doar o pălărie grecească.
